În timp ce în România agenda este ocupată de schimbarea de guvern și luptele politice intra-partinice fratricide, iată că ultimul Consiliul European a mai făcut un pas pe direcția lansării formulelor moderne ale Apărării Europene.
Capabilități, trupe, finanțări, cercetare-dezvoltare și dezvoltare industrială, inclusiv a întreprinderilor mici și mijlocii din domeniul Apărării, și pașii spre ceea ce schematic și naiv se numește Armata Europeană. Ei bine, sigur vorbim doar despre început, dar un început considerat „istoric” de toți cei implicați, de la președintele Franței Emmanuel Macron la Președintele Comisiei Europene Jean Claude Juncker și la Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă, Apărare și Securitate, Federica Mogherini, responsabilă de aplicarea Strategiei Globale de Securitate a Uniunii Europene.
Textul documentelor reuniunii, cu precădere a concluziilor, este unul extrem de atent formulat și căutat la nuanță pentru a evita controversele anterioare și contrapunerile de tonuri și accente între UE și NATO, între Europa și SUA. Și Președintele Klaus Iohannis a subliniat acest aspect, rezultat și din discuțiile sale cu doamna Merkel: Nu vom fi puși în postura de a alege. Asta o spun chiar cu exces de nuanțe și atentă alegere a cuvintelor, frizând calofilia, documentele publice ale Consiliului European: Cooperarea și complementaritatea cu NATO, potrivit declarației comune de la Varșovia, relația transatlantică UE- NATO fiind cheie pentru securitatea și apărarea Europei; referința la un set de acorduri, rezoluții ale Consiliului European și prevederi din tratatele UE care consolidează baza normativă și de acord politic al documentelor. Totuși, Consiliul European introduce un set de formule de cooperare europene distincte de cele transatlantice, chiar dacă asumat complementare, precum: dezvoltări comune de capabilități europene și creșterea investițiilor în domeniul militar; un Fond European pentru Apărare, cu investiții în cercetare și dezvoltare de capabilități; un Program de Dezvoltare a Industriei de Apărare Europene, de producere de capabilități militare europene; criterii și angajamente de participare la cele mai importante misiuni ale Uniunii în vecinătate, cu termene stricte și ferme de implementare(și repetarea obsesivă a incluziunii în planurile naționale, a complementarității și respectării angajamentelor statelor față de NATO și ONU); Dezvoltarea grupurilor de Luptă care să fie desfășurate pe baza unei finanțări comune europene; inițiative deschise către toți membrii și angajate de cei care vor să le facă, sub forma întăririi integrării la nivel european în domeniul Securității și Apărării. În fapt, semnificația politică a PESCO - Colaborare Structurată în domeniul apărării europene – și nu cea legală, juridică, faptică, plasată clar în spațiul complementarității cu NATO și colaborării euro-atlantice– este crearea unui nivel de ambiție pentru statele europene doritoare să participe la această inițiativă ce impinge spre capabilități distincte și misuni suplimentare, dar și investiții suplimentare în componenta europeană a Apărării și industriei de Apărare, admițând o dezvoltare importantă de capabilități cu tehnologie competitivă sau dezvoltarea nișelor de armament cu înaltă tehnologie existente deja la nivel european.
Abordarea României pentru această decizie politică de creare a unei dimensiuni militare europene, oricum ar fi ea numită - distinctă de NATO, cu certitudine, oricât am numi-o complementară - este aceea de a fi acolo, alături de partenerii europeni, pentru a vedea cum se dezvoltă, a fi în primul cerc de integrare și poate chiar cu câștiguri pentru industria românească de profil. Însă am depășit demult starea de naivitate colectivă atunci când vedem câteva semnale clare ce arată evoluția subiectului: capabilități și misiuni distincte și separate de SUA și NATO, formule de competiție asumată cu SUA, uneori transpare din nivelul de ambiție și tentația unora de antagonizare a Statelor Unite, folosind ieșirea Marii Britanii din UE și prezența la Casa Albă a impopularului(la nivel european) Donald Trump.
Această realitate și elementele de subtext politic pe care le implică pot sublinia o gândire pragmatică, a planului de rezervă dacă relația transatlantică nu se menține la nivelul funcțional actual pe termen mediu sau dacă apar teme distincte sau abordări contradictorii transatlantice. Pe de altă parte, relevanța este profundă și arată fără dubiu că trăim timpul alegerilor fundamentale strategice. Acest timp vine zi de zi, îl resimțim acut azi dacă știm subtextul și simțim deciziile din spatele documentelor. Întrebarea este cum ne pregătim de alegerea fundamentală, dacă și cât știe publicul român, dacă e capabil să decidă singur și în cunoștință de cauză, dacă o elită își poate asuma singură alegerea, dacă democratic dezbaterea nu ar trebui deja lansată pentru ca publicul să știe, să poată decide în cunoștință de cauză și să poată opta la timp.