Teoria relativității din fizică, elaborată de A. Einstein, a fost o soluție la problema calculării mărimilor fizice la trecerea dintr-un sistem de referință în altul. Astfel, deja cu teoria relativității restrânse, nici un sistem nu mai este privilegiat, absolut, dar, pentru a asigura posibilitatea calculului mărimilor fizice, viteza luminii este postulată ca fiind constantă, indiferent de sistemul de referință inerțial în care ne găsim.
Dacă privim educația clasică, observăm că ea este un produs cultural, propus însă societății ca unul absolut. Cei care elaborează sistemul educativ se inspiră din alte culturi, dar fac o sinteză proprie, ce poartă marca culturii dominante în societatea respectivă. Nu se poate face o educație împotriva culturii decât forțat, cu scopul de a impune o altă cultură, dar această încercare întimpină rezistențe majore în democrație.
În realitate nici un sistem educațional nu este absolut, dar el nici nu poate accepta relativitatea lui, folosind gândirea curentă, intra-culturală. E nevoie de o altă perspectivă, pe care o numim perspectivă transculturală, pentru a ne detașa de abordările influențate cultural și a stabili o abordare ce permite transferul fără probleme al practicilor dintr-o cultură în alta.
Din studiul motivației umane a rezultat teoria Self-Determination Theory, care ne spune că indiferent de cultura în care trăiesc, oamenii au trei nevoi psihologice de bază: autonomie, competență și relaționare (integrare). Această descoperire poate fi validată printr-o analiză pertinentă folosind teoria sistemelor, astfel că ea se aplică la orice sistem care se auto-gestionează. Aceste nevoi ar putea fi și constanta universală pe care ar putea fi construită o perspectivă transculturală și astfel o teorie a relativității în educație.
Practic, tot ceea ce ne propun culturile sunt instrumente ce servesc în ultimă instanță satisfacerii acestor trei nevoi, fie de către om, fie de către sistemele sociale pe care oamenii le creează. Astfel, deși orice cultură este relativă, influențată de coordonatele sale geografice și de istoria sa, în fiecare se pot identifica și studia instrumentele prin care ea oferă celor care o dețin posibilitatea de a satisface cele trei nevoi de bază.
Educația poate astfel analiza instrumentele create de culturi și poate oferi educabilului opțiunea utilizării lor după preferințe și interesele de moment ori pe termen lung. Această abordare este radical diferită de abordarea curentă în care omului i se impun soluțiile propriei culturi. Educația în care este adoptată o perspectivă transculturală respectă libertatea omului și îl ajută să satisfacă nevoile psihologice de bază, spre deosebire de educația curentă, care decide aprioric ce trebuie știut și studiat, indiferent de interesul și înclinarea naturală a omului.
Într-o astfel de abordare, spre exemplu, matematica nu este doar un limbaj util în alte științe, ci un instrument de dezvoltare a gândirii abstracte, un excelent mediu de dezvoltare a abilităților de a rezolva probleme, etc. Ceea ce urmărește o astfel de educație este dotarea persoanei cu instrumentele puterii soft, interioare, nu îndoctrinarea cu cunoștințe ce trebuie reproduse.
O altă cale de a asigura universalitatea pregătirii și depășirea barierelor culturale nu există. Doar raportarea la ceea ce e prezent în om și în sistemele inteligente, dincolo de dimensiuni și de granițe, permite o abordare realistă, care nu înrobește oamenii ci îi eliberează și îi ajută să ajungă pe nivelul pe care se detașează de cultură și viața este una minunată. Teoria relativității în educație nu este o cale pe care toate lucrurile devin relative, ci singura cale pe care toate capătă sens.
Adoptarea ei nu este dificilă, deoarece nu distruge disciplinele, culturile, ci le integrează prin înțelegerea lor dincolo de loc și timp. Poziția adoptată nu este doar una transdisciplinară, ci una mai profundă, transculturală, care reintegrează ceea ce a fost despărțit în mii de discipline și de practici specifice. Ea permite omului să se regăsească ca stăpân al propriei ființe indiferent unde se găsește. Soluțiile culturale sunt relative, dar descoperim ca absolute nevoile, ce sunt independente de noi, căci țin de structura noastră de sisteme autoguvernate.
Teoria relativității în educație ne propune să respectăm această natură intrinsecă, complexă și autonomă, ne arată cum putem face acest lucru, spre deosebire de abordarea din educația clasică, care o ignoră. Prețul plătit pentru ignorarea ei devine cu fiecare zi mai mare, căci, lipsiți de respectul pe care îl merită, tinerii se îndepărtează de educația propusă de societate. Adoptarea teoriei relativității pare a fi singura cale de a ieși cu înțelepciune și respect autentic din marele impas în care ea se află astăzi peste tot în lume, în vremea schimburilor culturale intense, a „satului planetar”.