Țara noastră e plină de Iude. Iuda are carte de muncă!

În pragul morţii, genialul om politic P.P. Carp, după ce a trăit minunea înfiinţării României Mari, spunea că „ţara asta are atâta noroc, încât nu are nevoie de oameni politici”. Destinul ne surâde, câteodată! Ne încurcăm aiurea cu lichele!

 

Odinioară, România a avut oameni capabili, însufleţiţi de datorie, nu doar de ciolan. Unul dintre aceştia a fost Spiru Haret, ministru al instrucţiunii publice. Învăţătorii l-au iubit, l-au adorat. Pamfil Şeicaru susţine că „nu a existat ministru al şcoalelor sau om politic român care să fi întreţinut o atât de activă şi întinsă corespondenţă ca Spiru Haret. Am văzut scrisori trimise de Haret; toate începeau invariabil, cu „Frate Învăţător”.

Aceste scrisori învăţătorii le păstrau cu sfinţenie, lângă icoană. Era un act de credinţă, mărturisirea unei legături de altă natură decât de vulgaritate politică. Ţinute la icoană, îmbibate cu miros de busuioc, scrisorile rezumau toată acţiunea de însufleţire a „haretismului”. Şi istoricul Ion Bulei scrie că Haret, din îndemnul inimii, ţinea să răspundă personal oricărui învăţător care i se adresa direct. Iscălea întotdeauna cu „al dumitale devotat”. E lesne de înţeles ce simţea învăţătorul căruia i se adresa astfel. Simţea că este util societăţii, că cineva din lumea înaltă, de acolo de la Bucureşti, e interesat de el, de munca lui. Iar Haret o făcea din suflet, nicidecum din interese meschine, de politician!

Cred în România! Cred în ţara mea, precum cred în propriii mei copii. La fel cum cred în lacrimile de la mormântul părinţilor. Cred în această ţară, în această ţărână în care îşi dorm somnul veşnic moşii şi strămoşii mei. România e veşnică! Peste ea au trecut năvăliri, urgii, nenorociri, dar ea - patria mea - a supravieţuit. Şi va dăinui, chiar dacă astăzi la putere sunt vremelnic omeni puși pe sfadă, oameni puși pe furat! Ţărişoara asta a mea are resorturi divine.

Îşi revine de fiecare dată atunci când cineva vrea să o gâtuie. Altceva e dramatic, apocaliptic, de neiertat. Că vieţuiesc lângă noi jalnice făpturi, care-şi vând conştiinţa pentru o funcţie efemeră, pentru un argint în plus. Nu mai cred în principii, n-au motive reale, ideologia sau crezul politic fiind doar o vorbă-n vânt. La mijloc nu este vorba decât de lichelism. Se vând precum vitele-n Obor, îşi pun sufletele pe tarabă. Se comportă ca nişte prostituate, dar au pretenţia să fie tratate precum domnişoarele de pension. Oamenii nu mai au o fărâmă de bun-simţ, nici nu mai pot roşi datorită obrazului gros cât şoricul unui porc în ajun. Da, ţara noastră e plină de Iude. Iuda are carte de muncă! Bipezi născuţi sub soarele carpatin, care nu pot gândi decât duodenal: cu două orificii. Pe unul intră şi pe altul iese. Dacă la asta mai adaugi şi o mică sumă de bani şi o funcţie, e gata trădarea. Poate e adevărată butada conform căreia „dacă un român se vede cu o masă în faţă zice că e director”.

Dar ajung să cred că dacă un românaş de-al nostru se vede „cu sacii în căruţă”, adică are un salariu bunicel şi o funcţie de conducere, începe să-şi înjure ţara. „Păi, în altă parte, eram altfel preţuit… La valoarea mea…” Iuda e întotdeauna nemulţumit. Vinde tot, cu sentimentul că nu-i este recunoscută adevărata valoare, trădarea. Ar vinde-o şi pe măsa pentru o funcţie, şi-ar amaneta şi viitorul, ar renunţa şi la copii… Nu-i invidiaţi pe potentaţii zilei, ei de mult şi-au vândut sufletul! Întrun final, Iuda se spânzură!