Ioan Bobescu crește albine ca pe vremea dacilor și are în prisacă stupi ca acum mai bine de 2.000 de ani. Cu leacuri străvechi, ținute sub jurământ, spune că a alinat multe suferințe.
Zilele trecute am nimerit într-o poveste cu zâne, la Șuștra, județul Timiș. Niște albine au crezut că sunt sora lor, după ce m-am îmbrăcat într-o alifie magică, și, în loc să înțepe dușmanul intrat violent în prisacă, au executat dansul prieteniei pe mâna goală. Am învățat cum făceau dacii miere și cum au inventat un soi de GPS de ajutor în identificarea stupilor. Și, peste toate, am văzut cum leacuri străvechi, atât de vechi încât unele au fost scrise pe piei de animale, primite sub jurământ de confidențialitate de cel ales, salvează, zilnic, vieți. Ioan Bobescu poartă ie cusută cu modele în culorile pământului, jeans negri și adidași de aceeași culoare. Are 66 de ani și e, probabil, ultimul apicultor din Europa care încă are în prisacă stupi ca acum mai bine de 2.000 de ani.
De frapt, nu e apicultor. El e tămăduitorul. Tămăduitor e termenul la care am ajuns după ce am dezbătut diverse variante. Cu miere, polen, lăptișor de matcă și ceară de albine, plus „buruieni” medicinale, după rețete străvechi, prepară leacuri care au întors din calea morții o sumedenie de oameni. Ține, așa cum a fost învățat de mătușa - străbunică ce l-a inițiat în aceste taine, „caiete de mulțămire”, care stau chezășie pentru faptele bune făcute. Un șef de poliție-i mulțumește că a slăbit zeci de kilograme și, în ani de la tratament, nu a pus înapoi un gram. E drept, după cum ne-a explicat, leacul folosit ajută organismul să se „reseteze”. Și nici măcar nu e rău la gust. Îmi pare că are gust de mărar.
Dar sunt oameni cărora leacurile lui Ioan Bobescu le-au luat anumite boli „cu mâna”. Tămăduitorul, însuși, spune că înainte de toate s-a vindecat pe sine de diabet.
„M-am gândit să împing un bolovan mai mare”
Din moși strămoși, din tatăn fiu și din mamă-n fiică, familia lui Ioan Bobescu a fost una de apicultori, bârgari și tămăduitori.
„Aveam doar 6 ani când tata a început să mă lase paznic la stupi, în pădure. În casa noastră nu s-a vorbit niciodată despre fotbal sau filme, ci despre medicina naturistă. De la tata și prietenii lui am învățat teorie”, povestește Ioan Bobescu. Adolescent fiind și-a însușit o idee fixă: că nu voia un serviciu în adevăratul sens. Citisem „Mitul lui Sisif” și m-am gândit să împing un bolovan mai mare, dar când vreau eu și cum vreau eu. Am decis să mă fac „particular„”, povestește omul.
Chemarea destinului
Ce nu știa micul Ioan era că soarta îi fusese decisă de forțe necunoscute, înainte să intre la adolescență. La 17 ani a fost pus în fața faptului împlinit.
Era vacanța și a mers, cu familia, în vizită la rudele mamei. Mătușa mamei le-a spus doar atât: „El e potrivit”. Și anume, să preia rețetarele străvechi ale altei străbunice, cu leacuri tămăduitoare pentru orice boală: rețetele de doftoroaie ale țaței Sanda. „Nu prea eram de acord, m-a pus să jur, pe Biblie. M-a întrebat de trei ori „Promiți că le iei?” Iar eu nu eram sigur că pricepeam ce mi se întâmplă. Am jurat că voi respecta poruncile din acele rețete și abia după aceea mi s-au dat niște ceasloave imense, scrise pe piei de animale, pe pergament și pe pânză cusută pe margini. Multe rețete erau în chirilice vechi și noi, altele în alfabet latin, dar fără să îl pot înțelege”, își amintește Ioan Bobescu.
„Oprit vă este vouă să vă strigați priceperea”
De atunci le-a ținut ferecate. Încet, încet, a învățat să le citească și apoi a memorat fiecare rețetă, ca și fiecare poruncă ce o însoțește. Trecuse deja de 30 de ani, adică mai trăise încă o dată până în momentul în care a primit rețetele de doftoroaie, când a aplicat pe el primul leac, vindecându-se de diabet. A dat leacul și unui prieten și l-a rugat să nu spună nimănui. Evident că secretul nu a putut fi ținut. Mai apoi, era și o poruncă în ceasloave: „Oprit vă este vouă să alungați pe orișicine bătându-vă la poarta voastră și cerând ajutor, chiar dacă vă este dușman. Veți deschide oricui”. „Porunca aceasta m-a îngrozit”, își amintește tămăduitorul. „Asemeni, oprit vă este vouă să vă strigați priceperea în meșteșugul tămăduirii prin târguri. Veți răspunde totdeauna corect când sunteți întrebat”, continuă aceasta. „Am zis că asta e salvarea: dacă nu mă laud, nu se află. Dar cei care au apelat la mine au spus altora, iar tăvălugul a început acum 10 – 15 ani”, mărturisește Ioan Bobescu.
GPS-ul dacic PS-ul dacic
La Șuștra, Ioan Bobescu are o prisacă cu 200 de stupi, unii în coșnițe, ca pe vremea dacilor, alții într-o formă pe care singur a inventat-o. Mai are, amenajat, un muzeu al apiculturii, în care toți care trec pragul învață despre albine câte-n lună și stele.
Pe lângă diverse unelte de apicultori vechi de sute de ani, Ioan Bobescu explică vizitatorilor cum găseau dacii fagurii cu miere în păduri, folosind ceea ce numește „primul GPS”.
În fapt, un corn de animal, cu vârful deschis. Procedura era anevoioasă, dar interesantă. Căutătorul trebuia neapărat să fie cineva cu un văz ascuțit. Așternea într-un loc o pătură înflorată cu ceva dulce, pentru a atrage albinele, care apoi erau închise în corn. Elibera o albină după ce pe gaura îngustă din vârful cornului presăra făină.
E știut că albinele, după ce au găsit mâncare, merg la stup să anunțe și să cheme ajutoare pentru a o colecta. Albina ieșea din corn albă, din cauza făinii, și era urmărită în drumul spre stup. Când ieșea din raza de vedere a căutătorului, preocedeul se repeta cu alta.