Donald Trump a avut efecte de durată în raport cu eşafodajul politic american. Ca un adevărat taifun, în fuga sa după voturi, Trump a răscolit cele mai profunde temeri ale americanilor, a vânturat temele cele mai mizere, ce trădează limitele societăţii americane, cu precădere a celei needucate şi dependentă de internet, a aruncat în aer, pentru multă vreme, eşafodajul clasic al politicilor americane.
Indiferent dacă va câştiga sau nu alegerile de la Casa Albă, candidatul formal republican a reuşit să aducă la suprafaţă partea nevăzută şi urâtă a Americii, dar şi pe cea incultă, neintegrată, izolaţionistă şi care nu a călătorit niciodată dincolo de oraşul vecin, darămite în afara statului sau în afara ţării. Într-o societate în care majoritatea a profitat de soluţiile oferite de partidele clasice şi de candidaţii profund legaţi de tradiţiile americane, Donald Trump a vizat din proiect trezirea străfundurilor necercetate şi niciodată prezente la vot a nemulţumiţilor, anarhiştilor, izolaţioniştilor, cetăţenilor anti-sistem şi nu rareori anti-America – de pe poziţii înguste statale. Iar toată această componentă, care nu vota de obicei, nu participa şi nu impunea teme sau întrebări în campaniile electorale clasice, astăzi a răbufnit în prim plan şi va veni la scrutin exercitându-şi votul de sancţiune. Fără a aştepta soluţiile ce nu există la Trump. Doar fiind împotrivă, ridicând dubiul față de orice şi contestând de plano orice decizie.
În fapt, e o meteahnă puţin mai veche şi sigur mai generală a societăţii contemporane, şi care are reflexii şi în Europa de astăzi. Dezvoltarea tehnologică şi accesul imediat şi instantaneu la informaţie gratuită şi nemărginită ca întindere a făcut ca reţelele sociale şi grupurile virtuale să predomine în încrederea cetăţeanului de condiţie şi educaţie medie şi sub medie. De aici o fractalizare a societăţii, în care grupurile cu sancţiuni de protest pe diferite teme dublează grupurile sofisticate şi cunoscătoare a unor teme înguste şi specioase, fapt care obligă politicianul la discursuri şi soluţii extrem de nuanţate şi pe teme infinite şi variate pe care nu le poate cuprinde.
Cam cum trebuie să fie un program care să răspundă tuturor acestor grupuri, unei societăţi fractalizate, unde încrederea în autoritate, structurile statului sau comunicatul oficial sunt infime, în orice caz dominate de zicerea, naraţiunea, interpretarea „prietenului” virtual pe care „îl cunoaştem” de pe Facebook sau de oriunde altundeva, deşi nu l-am văzut niciodată şi nu i-am vorbit faţă în faţă? Câţi oameni ar trebui să lucreze la un asemenea program spre a satisfice electoratul sofisticat, educat, instruit şi specializat la maximum pe domenii de interes înguste? Asta în condiţia în care politicienii şi partidele clasice ar înţelege această evoluţie a lumii contemporane care nu mai crede, în marea sa majoritate, în idealuri, viziuni, ideologii sau principii.
De aceea, pe acest spaţiu au succes cei care ţipă cel mai tare, care fac show, ocupă scena şi lansează cele mai fantasmagorice idei pentru că se văd, trec sticla şi zgândără elementele atavice din simţămintele fiinţei umane. Nu mai e vorba despre gândire, ci de percepţie, nu mai e vorba despre mintea omului, ci de emoţiile sale care sunt stârnite, şi nici măcar cele înalte, educate, ci cele mai profunde, atavice şi reprobabile. Iar dependenţa creată pe grupurile slab sau sub-educate este enormă. Iar acestea sunt alcătuite din cetăţeni care se încolonează şi vin la vot, un demers pe care nu l-au făcut niciodată, sau l-au făcut în silă, dintr-o semi-obligaţie, din conformism sau obişnuinţă. De data aceasta, însă, votul alterează profund opţiunile anterioare.
Stârnirea acestei mase, acestei magme a societăţii, duce la o creştere a democratizării, dar la o scădere profundă a calificării şi a raţionalităţii votului. De unde şi cele mai reprobabile rezultate pe linie populistă, xenofobă, naţionalistă, anarhistă, anti-sistem. Iar în cazul SUA, această răscolire a umorilor ancestrale, bazale, are impact asupra politicii americane indiferent cine vine la Casa Albă. Dezbaterea însăşi şi angajarea celor altfel auto-excluşi anterior din procesul de alegere, conducere şi decizie va altera politicile americane nu scoţând SUA din NATO, dar ridicând problema cheltuielilor europene pentru apărarea proprie, nu expulzând milioane de mexicani şi hispanici, dar ridicând garduri şi înăsprind politicile migraţioniste, într- o cădere în isolaționism şi retractilitate a participării Americii pe plan internaţional, un cinism al naţionalismului care trebuie să aibă motivaţia ce câştigă America şi cetăţeanul american, cât mai direct şi concret, din orice acţiune politică a administraţiei sale.