Pentru prima dată în istoria României, grupuri de români furibunzi, după ce au fumegat pe forumuri mai ceva ca un turn de termocentrală, au înfiinţat o oaste virtuală, pe Facebook, să se războiască organizat cu băncile care, cred ei, îi jupoaie.
Pe de altă parte, statul populist, conştient că mai poate câştiga la capitolul imagine dacă arată niscaiva închipuiţi boieri cu saci de galbeni jupuiţi în direct la televizor, a dat drumul fuga-fuguţa, fără o minimă dezbatere, la deja celebra OUG 50.
Să luăm plângerile pe rând. Debitorii ţipă la bănci că toate comisioanele îi vor omorî sigur, băncile ţipă la stat că a dat o ordonanţă care va costa industria bancară peste 600 de milioane de euro, iar statul spune ca a transpune o directivă europeana şi că nu îşi dă seama unde e problema. BNR-ul condus de Mugur Isărescu susţine băncile, însă nu prin vocea lui Vodă însuşi, ci prin vocea directorului Direcţiei de Supraveghere a sectorului bancar.
Având în vedere disciplina militară din BNR, însă, unde nici viceguvernatorii votaţi de Parlament nu se trezesc vorbind în afara partiturii, putem bănui că din moment ce glăsuieşte, şi-a consultat şeful. Iar în 20 de ani nimeni, nici măcar un guvern susţinut de Preşedinte, nu a câştigat vreun meci important împotriva BNR-ului. Aşa că veţi vedea în curând, într-o formă sau alta, amendamente la această ordonanţă.
Băncile au ceva dreptate când spun că în România găsesc cel mai mare cost din Europa al creditului. Rezervele minime obligatorii uriaşe, reglementări stupide gen o altă ordonanţă recentă care le obliga la geamuri anti-glonţ în toate sucursalele bancare, inclusiv cele cu un singur ghişeu într-o comună răzleaţă - în cazul CEC-ului, sunt doar două exemple.
Costul acestor măsuri sunt cu sutele de milioane de euro pentru nişte bănci care se concurează reciproc, dar unde există şi o competiţie în alocarea resurselor în cadrul unor bănci multinaţionale.
Cu alte cuvinte, CEO-ul unei bănci precum Raiffeisen sau BCR trebuie să justifice la Viena de ce un euro alocat în România e mai profitabil decât un euro destinat investiţiei în Cehia, de exemplu. În plus, reglementarea severă din sectorul bancar a ţinut deseori locul lipsei de reglementare din celelalte zone ale economiei – iar acest lucru se reflectă până la urmă în costul creditului.
Românul care fumegă văzând puzderia de comisioane şi rezerve minime obligatorii reflectate în costul creditului lui trebuie să se întrebe de ce în 20 de animarea majoritate a ajustărilor economice s-au făcut în sectorul monetar şi bancar, mai ales în condiţiile în care în sectorul de stat veselia a continuat nestingherită.
Pe de altă parte, băncile probabil exagerează când spun că vor da statul în judecată pentru a-şi recupera anumite pierderi, cauzate de textul legii. Dacă motivele pe care le vor depune în instanţă vor fi legate de textul făcut la plezneală, pe genunchi, al ordonanţei – atunci probabil că au dreptate. Dacă atacă principiul prin care statul a scos anumite tipuri de comisioane, pentru a pune legislaţia românească în conformitate cu cea europeană, atunci greşesc şi autorităţile îşi vor putea demonstra buna credinţă.
Domnul Cinteză, citat mai sus, spune că este aberant să intervii administrativ în ceea ce priveşte nivelul dobânzilor, dar statul nu a reglementat nivelul acestora, ci tipurile de comisioane care pot sau nu pot să fie percepute. De exemplu, comisionul de rambursare anticipată este la un nivel foarte înalt faţă de restul Europei, iar Ordonanţa între altele reglementează tocmai acest aspect. Va fi interesant de văzut dacă vreo instanţă va echivala această intervenţie drept intervenţie în nivelul dobânzilor.
Clienţii care ţipă nu fac decât să fie puşi în faţa unui sistem în care încă nu funcţionează cum trebuie concurenţa, cum ne explică Preşedintele Consiliului Concurenţei, Bogdan Chiriţoiu: nu este în regulă o diferenţă de 4% la credite înainte şi după aplicarea Ordonanţei, sugerând că băncile ar avea suficientă "grăsime" din care să reducă costurile creditului, aflate mult deasupra dobânzii de referinţa a BNR-ului. Domnul Chiriţoiu însă trebuie să îşi creeze instrumente legislative prin care să poată controla concurenţa în piaţă şi nu poate impune arbitrar, administrativ, prin dictat, ce face şi ce nu face o bancă. Dacă nu funcţionează concurenţa în domeniu, probabil se datorează într-o oarecare măsură şi Consiliului Concurenţei, care o tot moşmondeşte din 2008 cu singura investigaţie începută în acest domeniu – investigaţia a pornit când BNR-ul a spus public că sunt înţelegeri între bănci cu privire la operaţiuni legate de cursul de schimb.
Clienţii la rândul lor trebuie să înţeleagă că, deşi ei văd în faţă doar produsul final, el nu este rezultatul doar al nesimţirii bancherilor, ci de cele mai multe ori chiar al nesimţirii reglementatorilor bancari şi al nesimţirii statului care a pus în cârcă băncilor mai mult decât era necesar. Clienţii nu sunt ajutaţi foarte mult de stat şi nu ar trebui să simtă vreo datorie faţă de vreun politician sau reglementator gen ANPC sau Consiliul Concurenţei.
Ei pot cel mult să încerce să se descurce, cete-cete, prin ceaţa creată de ordonanţa (care poate fi modificată la Parlament, în bunul stil dâmboviţean). Şi pot da în judecată băncile, deşi câteodată poate că ar trebui să se găsească şi cete de contribuabili care să dea în judecată statul pentru legi prost făcute sau măcar ambigue, fără norme de aplicare clare, conţinând prevederi care la rândul lor se referă la o puzderie de alte acte normative.
Acest lucru nu înseamnă că statul nu a făcut nimic bun. Există o oază de speranţă – recentele câştiguri pe care ANPC-ul le-a avut în lupta cu băncile pe anumite clauze abuzive din contractele de creditare, mai ales cele prin care Volksbank, de pildă, impunea schimbări variabile într-un contract anunţat cu dobândă fixă, în funcţie de nişte parametri greu de urmărit pentru clienţi. Pe de altă parte, ANPC-ul, chiar dacă şi-a făcut treaba pe partea juridică nu a făcut munca de informare a cetăţenilor aflaţi în situaţii similare.
Aceşti cetăţeni trebuie să se descurce pe cont propriu, aflând de pe forumuri ce se mai poate face, în loc să primească o recomandare oficială de la ANPC, care ar trebui să le pună la dispoziţie în format electronic toate datele din dosare, toate sentinţele şi documentele pe care le deţine legate de acest subiect. În plus, Guvernul a greşit pleznind o ordonanţă de urgenţă care afectează câteva milioane de contracte fără o discuţie publică, aprofundată, si fără a gândi în detaliu consecinţele ei detaliate.
Singurii câştigatori ai acestei păruieli organizate între stat, bănci şi clienţi vor fi avocaţii care vor reprezenta părţile în litigii. Iar în final, Ordonanţa se va modifica precum cea de majorare a TVA-ului, de pe azi pe poimâine. Iar circul la care ne pricepem atât de bine se va muta pe următorul subiect.
Citiţi şi:
- Ce oferte de refinaţare au băncile locale