Am fi niște mari naivi dacă ne-am imagina că suveranitatea națională a României ar putea fi apărată în absența unei armate, nu numai dotată cu tehnică de luptă adecvată, ci și alcătuită dintr-un număr corespunzător de mare de persoane, care în spate ar trebui să aibă milioane de rezerviști. Atingerea unui asemenea obiectiv, la care noi am renunțat începând din 2007, presupune reintroducerea serviciului militar obligatoriu pentru toate persoanele între 18 și 40 de ani. Dacă tot dezbatem legea suveranității, emanată din rândul cetățenilor, nu putem pur și simplu să ne legăm la ochi și să facem abstracție de acest subiect.
România nu este un stat oarecare în construcția NATO. E adevărat că facem parte din cea mai importantă alianță politico-militară a lumii, dar avem și o serie întreagă de particularități pe care suntem obligați, dacă vrem să ne păstrăm suveranitatea, să le luăm în calcul. Toate efectivele umane ale statelor NATO, admițând că la o adică acestea s-ar dedica apărării României de o ipotetică agresiune, nu reprezintă mai mult din jumătate din efectivele pe care Federația Rusă le-ar putea scoate la bătaie. Iar România este un stat de frontieră. România asigură flancul sud-estic al NATO, ceea ce înseamnă unul dintre cele mai importante fronturi de apărare a Uniunii Europene. Cum să-ți aperi propria țară și cum să aperi Uniunea Europeană cu o armată al cărui personal activ în acest moment nu depășește 70.000 de persoane? Dintre care, firește, militarii care pot fi desfășurați pe teren sunt mult mai puțini. În mod elegant, noi le spunem voluntari. În realitate, aceștia sunt mercenari. Lefegii. Oameni gata să apere România pe ipoteticele teatre de luptă sau interesele României pe teatrele de război din străinătate, în schimbul unui venit lunar garantat și a posibilității de a ieși la pensie sub vârsta de 50 de ani. Oricât de mult ne-am dota sub aspect tehnic cu asemenea efective, este imposibil să ne garantăm propria suveranitate sau să garantăm în beneficiul NATO o apărare reală a flancului sud-estic european.
De ce cred, dincolo de argumentele de mai sus, că serviciul militar obligatoriu trebuie să fie parte integrantă a unei viitoare legi a suveranității naționale? Pur și simplu pentru că iau în calcul atât situația internațională din zonele conflictuale aflate în proximitatea granițelor României, și de asemenea preocupările și starea de lucruri sub acest aspect din celelalte state europene.
Serviciul militar este obligatoriu în prezent în Austria, Danemarca, Estonia, Finlanda, Norvegia, Grecia și Cipru. Nimeni nu a obligat aceste state, la fel cum nimeni nu a obligat România, să-și reducă efectivele la doar câteva zeci de mii de combatanți. În Germania, dezbaterea este în toi. Ministra Apărării de la Berlin insistă pentru introducerea serviciului militar obligatoriu. În Belgia, în urma unei cercetări de piață efectuate recent, rezultă că două tremi dintre cetățeni doresc reintroducerea serviciului militar obligatoriu. Și în Franța dezbaterea este în toi. Prin urmare, și în România această temă trebuie deschisă și dezbătută. Până în prezent, a existat doar o singură inițiativă de acest fel, pe care o regăsim în programul politic al partidului AUR.
Între timp, începând din 2007, numeroasele garnizoane militare din proximitatea orașelor României au devenit teatrul de luptă al unor prospere și uneori dubioase afaceri imobiliare. Ceea ce România a câștigat în acest domeniu al Apărării pe parcursul a cel puțin 100 de ani, reușește să piardă în ritm accelerat în doar două decenii. Am mai semnalat faptul că suntem singurul stat din Uniunea Europeană în care sunt promovați inclusiv la gradul de general ofițeri în rezervă sau în retragere. Avem generali la patruzeci și ceva de ani. Sunt generali, dar nu au mirosit praful de pușcă nici măcar pe terenurile de instrucție. Și nu au condus vreodată nicio bătălie reală. Putem să ne dotăm, dar din păcate nu este cazul, cu cel mai sofisticat armament din lume, dar suntem pierduți sub aspectul suveranității naționale dacă nu înțelegem că țara poate fi apărată numai prin lupa combatanților pe teren. Altfel, vom fi carne de tun. Și mă gândesc
în primul rând la populația civilă. Toate războaiele din acest secol au făcut infinit mai multe victime în rândul civililor decât în rândul militarilor.
Cred că este timpul să dezbatem cu mult curaj, cu responsabilitate, cu dragoste față de țară și în respect față de suveranitatea națională, revenirea la sistemul instrucției militare obligatorii a tinerilor. Care, în paranteză fie spus, și nu este doar o simplă paranteză, poate asigură pentru patru milioane și jumătate de băieți și pentru patru milioane fete sau pentru bună parte a acestora și educația din ce în ce mai deficitară din multe puncte de vedere. Pe care școala și societatea nu o mai asigură. Și, de asemenea ar putea reprezenta și o garanție privind supravegherea acestora în raport cu consumul de droguri, violența și alte comportamente de tip malign pe care le cunoaște în prezent societatea noastră.