Când ne gândim la dependențe, cel mai des ne zboară gândul la dependențe de tutun, droguri, alcool, sex sau dulciuri. În realitate, dependenți putem deveni din orice ne place și nu știm să ne oprim.
Însă, cea mai des întâlnită formă de dependeță este cea de oameni. Indiferent că vorbim de dependența de părinți sau de copii, de persoana iubită sau de un prieten, cât și de anturaje, acolo unde iese la lumină nevoia de apartenență.
Studiile au arătat că anumite forme de anxietate, de separare, ar putea aduce după sine dezvoltarea unei personalități dependente la o vârstă adultă. Cu alte cuvinte, această formă de dependență apare mai des la persoanele care în copilărie au asistat la despărțirea părinților, la decesul unuia dintre părinți sau pur și simplu au fost supuse unor credințe limitative ale părinților, cum ar fi „nu există prietenii adevărate sau nu există iubire ca în filme, nimeni nu îți vrea binele în afară de mine etc”.
De cele mai multe ori, prima dependență o „învățăm” în relația cu părinții noștri, care din dorința de a ne ști în siguranță ne „anulează” autonomia. Ne învață să trăim prin ei, având nevoie în permanență de a ne consulta înainte de a lua o deciezie, apoi avem nevoie de feedback ca să ne asigurăm că facem bine ce facem și, în final, să ne simțim apreciați, valorizați de cei din jur pentru că noi nu mai suntem capabili să ne știm valoarea.
Profilul persoanelor care dezvoltă dependențe arată cam așa:
> lipsă de încredre în propria persoană;
> manifestă reticiențe în a lua decizii;
> sunt lipsite de inițiative;
> nu le place să fie singure și, de teama de a nu fi singure, aleg orice companie;
> pentru a fi pe placul celor din jur spun DA la orice provocare;
> sunt afectate și chiar anxioase atunci când sunt criticate sau dezaprobate;
> acceptă munci ce sunt puțin remunerate, fiind sigure că nu pot mai mult;
> se dezechilibrează emoțional cu ușurință atunci când sunt părăsite;
> nu ies din relații disfuncționale de teama de a nu rămâne singure;
> au avut în copilărie un conflict major cu unul dintre părinți;
> se simt insuficiente.
Personalitatea unui dependent îl va face să treacă sistematic prin trei faze în relația cu cei din jurul lui, fie că vorbim de relații individuale de prietenie sau iubire, ori de relații cu grupuri, adică anturaje, colegi de muncă etc.
Aceste faze sunt:
> Prima este faza de agățare, această etapă fiind marcată de eforturi pentru a fi acceptat;
> A doua este faza de dependență, care se manifestă prin echilibru pentru că se bucură de prezența celor din jur și atunci se simte protejat și acceptat;
> Iar a treia fază este cea de vulnerabilitate, în care își conștientizează dependența față de ceilalți și îi este teamă de ceea ce s-ar întâmpla dacă relația s-ar strica.
Cum ne purtăm cu persoanele care dezvoltă dependențe de cei din jur?
> Trebuie să le lăudăm mai mult inițiativele decât reușitele;
> Să le sprijinim în a banaliza eșecurile;
> Atunci când au nevoie de părerea dvs. nu ezitați în a le cere părerea lor înainte de a vă face cunoscut propriul punct de vedere;
> Vorbiți-le de îndoielile și slăbiciunile dvs., pentru a le ajuta să înțeleagă că nu sunt singurele care experimentează această situație;
> Cereți-le sfatul în diverse situații pentru a le ajuta să-și depășască acestă teamă sau pur și simplu pentru a le pune în valoare;
> Ajutați-le să își dezvolte anturajul sau să-și dezvolte activitatea;
Psihoterapeuții au observat că personalitățile dependente își aleg de cele mai multe ori parteneri patologici, posesivi și dominatori. Sunt frecvente situațiile în care ea stă în relație cu el, deși este bătută des (deci manifestă o dependență de soț) și el este alcoolic (deci manifestă o dependență față de alcool).
Dependențele își găsesc soluția în cabinetele de psihoterapie, însă pentru a ajunge acolo este nevoie să acceptăm că avem nevoie de ajutor și, mai ales, să ne dorim o igienă emoțională normală pentru propria persoană. Lipsa dependenței înseamnă libertate.