Se numește Scutaru Ștefan. Ștefăniță, cum îi zic ai casei, a împlinit vârsta de un an. Un copil ca toți ceilalți: cel mai frumos copil din lume, cum spune mama; cel mai bărbat, cum îl asemuiește tata. De aceea rândurile de față se vor a fi un dialog imaginar cu Ștefan, peste ani. Un dialog cu o singură întrebare: „Ștefane, azi e ziua ta de naștere. Unde mergi cu buchetele astea de flori?”
Ștefan, luându-mă de braț, după ce și-ar trece degetele prin păru-i bălai, s-ar uita lung la mine și ar începe să răspundă: „Bună ziua, domnule ziarist. Sunteți primul om care ați scris despre mine. Și-acum păstrez acel ziar din 31 decembrie 1989, când, la Brăila, pe străzile ei, moartea circula nestingherită. O știre mică, într-un colț de ziar consemna sec: „S-a născut un copil; acel copil n-ar fi trăit azi, dacă odată cu venirea sa pe lume șoferul de pe Salvare, care o transporta pe mamă la spital, n-ar fi făcut tot ce era omenește posibil”.
Dacă a muri este omenește, acel om a făcut-o dându-și viața pentru mine. Aproape că nu e seară, înainte de a adormi, să nu mă gândesc la acel om și pentru care mă rog la Dumnezeu să-l odihnească în pace. Mama mi-a povestit de-atâtea ori și tot de-atâtea ori îmi spune să nu uit. „Ștefăniță, în noaptea aceea n-ai mai putut aștepta. Îți cereai dreptul la viață taman când pe străzile Brăilei gloanțele șuierau semănând moartea. Când a apărut „Salvarea” la poartă, la noi, în Chercea, șoferul s-a uitat pentru o clipă numai, la mine, apoi, cu subînțeles la asistenta medicală Rădița Mazilu și a demarat în trombă. Peste pod, la Apolo, ploaie de gloanțe. Aproape de Dorobanți, din stânga, s-a auzit o împușcătură mai distinctă decât altele. L-am văzut pe șofer căzând pe volan. „Salvarea” și-a continuat drumul până s-a izbit de un stâlp. Am ieșit prin parbriz. În disperarea mea o apucasem pe asistentă de halat, de frică să nu mă lase singură. Sărmana, tremura ca varga, nu știu de unde a mai avut grai să mă îmbărbăteze. Ne-am târât amândouă pe lângă garduri, bătând, disperate, în porțile oamenilor. La casa cu numărul 416 de pe Griviței ne-a deschis poarta un tânăr. Am intrat în casă. Lumina a rămas stinsă. Ai venit pe lume la flacăra plăpândă a unei lumânări. Cu ață de cusut ți-a legat buricul. De tăiat, ți l-a tăiat cu o foarfecă de croitorie. Gazda a încălzit laptele ce-l avea păstrat pentru copii și mi l-a dat mie. Mi-a dat și scutece, ale tale rămăseseră în mașină. Erai dolofan, te cântăream din ochi, să tot fi avut vreo patru kilograme. Dimineața am ajuns la spital. Acolo am aflat că șoferul care ne-a preluat a murit. Îl chema Marin Ștefan. A doua zi era Sfântul Ștefan. Când a murit el, te-ai născut tu. Te-am botezat cu numele lui. Să nu-l uiți niciodată!”
Cam asta este povestea venirii mele pe lume, domnule ziarist. Mă întrebați de ce port în mână trei buchețele de flori? Păi, unul, ca în fiecare an de Sfântul Ștefan îl așez pe mormântul mereu îngrijit al eroului martir Marin Ștefan. Altul îl ofer nanei mele, Rădița Mazilu, care m-a botezat. Iar celălalt, omului care a primit-o în casă pe mama în noaptea aceea de Sfântul Ștefan, când am venit pe lume. Numele lui: Ștefan”.
SURSA FOTO: obiectivbr.ro