Nu că aș descoperi eu America, este doar o premisă: absolut orice activitate umană este supusă erorii. Greșeala este o prezență nelipsită absolut oricărui tip de demers uman, ea poate da peste cap cel mai neînsemnat gest. Greșeala poate fi una măruntă, fără consecințe, sau poate duce la dezastre, la pierderea a nenumărate vieți omenești, la distrugerea de bunuri de imensă valoare, poate într-o nenorocită zi, la dispariția speciei umane.
Alteori, ea duce la descoperiri uluitoare, la salturi în cultură și civilizație, greșeala conștientizată și analizată poate aduce învățăminte prețioase. În fine, nu este scopul meu acum și aici să construiesc o teorie a naturii și rolului greșelii în evoluția omenirii, ci doar să arăt succint că greșeala este o prezență permanentă în viața și activitatea umană. Ea poate fi foarte pe scurt definită a fi acea abatere de la o cale ideală care are drept consecință producerea unui rău. El, acest rău poate fi de impact nesemnificativ sau de proporții catastrofale, poate însemna o atingere a unui trecător cu cotul, pentru care ne cerem sau nu scuze, doar educația face diferența, sau poate fi apăsarea greșită a unor comenzi pe panoul de comandă al Centralei Nucleare de la Cernobîl. Greșeala este acea faptă săvârșită fără intenție, care, însă, prin consecințele ei poate aduce prejudicii, poate avea consecințe nefaste. Este motivul pentru care legea penală tratează diferențiat vinovăția în cazul în care o faptă a fost comisă sub semnul greșelii, din culpă, sau sub acela al calculului, din intenție. Desigur, în cazul intenției, pedeapsa este mult mai severă decât în cazul aceleiași fapte comise din culpă.
Cele două situații de fapte incriminabile penal, din culpă și din intenție, pot fi și sunt comise cu vinovăție în viața de zi cu zi în absolut orice context, inclusiv în cel al profesiei fiecăruia dintre noi. Este și motivul pentru care fiecare practicant al oricărei meserii răspunde atât civil, cât și penal, de la caz la caz, pentru faptele comise în legătură cu exercitarea profesiei sale. În cazul medicilor, ca să mă refer la exemplul clasic, consecințele grave ale erorii, ale culpei, sunt posibile în stil mare. Una este ca eu, ca gazetar, să scap din mână principala unealtă cu care îmi practic meseria, stiloul, alta este ca neurochirurgul să rateze cu o zecime de milimetru o tăietură cu bisturiul prin creierul cuiva. În prima situație, în cel mai rău caz, rămân fără stilou, continui să scriu cu un pix, în al doilea, un om moare. Este motivul pentru care medicii nu profesează fără să fie asigurați pentru malpraxis. Linia dintre actul medical neglijent și limitele medicinei este una foarte fină, cauză din care medicii sunt foarte expuși acuzațiilor de malpraxis. Ei pot răspunde și chiar răspund atât civil cât și penal, atunci când este vorba despre cazurile de malpraxis, adică de culpă medicală.
I-a întrebat cineva pe medici dacă vor sau nu să răspundă atât civil cât și penal? Niciodată! Au ieșit medicii vreodată în stradă să protesteze împotriva cadrului legal în baza căruia răspund? Niciodată! A sărit vreo ambasadă, vreun Timmermans, vreun Johannis sau vreun Orban, să spună că atragerea răspunderii medicilor pentru cazurile de malpraxis este un atac la adresa Sănătății? La fel, niciodată! Si atunci, de ce tot acest război pe viață și pe moarte, atunci când vine vorba nu despre Sănătate, ci despre Libertate, despre Justiție? De unde atunci acest tsunami împotriva Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție, a unui cadru absolut legal de efectuare a urmăririi penale pentru infracțiunile săvârșite de judecători și procurori? Răspunsul este foarte simplu!
Pe de o parte, mulți magistrați, mai ales procurori, subliniez, nu toți, dar destui cât să creeze un zgomot de fond, știu exact cum și câte dosare au vopsit, nu din culpă, ci cu intenție. Știu exact ce ilegalități au comis, știu că legal, procedural, nu sunt în stare să muncească și își dau seama că dacă este să răspundă atât civil cât și penal, plătesc despăgubiri victimelor de rămân fără nădragi pe ei, bașca ajung și în pușcărie. Atenție mare, faptele pentru care aceștia ar răspunde înfricoșează doar la simpla lor enumerare: „Cercetare abuzivă”, „Supunere la rele tratamente”, „Tortura” și „Represiune nedreaptă”. Credeți că Portocală vrea să răspundă pentru viețile pe care le-a nenorocit? Cu siguranță, nu!
Procurorii nu sunt lăsați singuri în acest demers profund imoral, ceea ce poate nedumeri la prima vedere. La jumătatea lunii trecute, 27 de parlamentari USR au depus un proiect de lege prin care au cerut desființarea Secției de anchetare a magistraților. Cu doar o zi înainte, PNL anunțase că, în momentul în care partidul va prelua guvernarea, va desființa Secția de anchetare a magistraților. Nu sunt singurele reacții, ci doar două dintr-o serie care pare inepuizabilă, atât din interiorul țării, cât și din exterior, dinspre Bruxelles.
Medicii, ca și multe alte categorii profesionale, nu au nicio importanță în lupta pentru putere, procurorii, da! Ei sunt chiar vitali în această luptă. Instalarea Statului Paralel în România ultimilor 12-14 ani a demonstrat că fără concursul lor, al procurorilor, pârghiile democratice nu pot fi acaparate, organismul statal nu poate fi confiscat. Fără ca ei să vâneze oameni, să anihileze politicieni, oameni de afaceri, patroni media, marii bolnavi care înnebunesc dacă nu se urcă în spinarea semenilor lor nu ar mai însemna nimic. S-ar duce unde le este locul, în derizoriu, la tomberonul istoriei. Sau șefi la Parchetul European!