Normal, e vorba de cel antologic, al lui Ion Creangă, acela de la începutul „Amintirilor…”: „…stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei…”.
După care, dacă vă aduceţi aminte – e vorba tot de nişte amintiri – vin celelalte suveniruri prin care scriitorul ne introduce în vremea copilăriei sale. Stâlpul este înalt, mototol, galben şi mut. Constituţia sa se bazează în totalitate pe statutul aproximativ. Este un semi-preparat al aproximaţiei. Avânturile frenetice sunt ţinute în frâu (chiar şi la nivelul de ipoteză sau intenţie!) de o neutralitate inertă precum un borcan cu jumări topite deschis peste iarnă ori ca o tranşă, un crâmpei, un stuc, un dărab sau o jarchină de slănină înspicată cu o sprânceană de carne. Bref! Stâlpul nu e nici aşa, nici altminteri! Astfel se explică de ce el nu are funcţionalitate. Nu foloseşte la nimic. Nu poţi să faci ceva cu el. Nici să-l tai, nici să-l şlefuieşti, nici să atârni ceva de dânsul, nici să faci focul cu el. Nimic. Văzut din faţă, fizionomia stâlpului este ca o mască lungă, inexpresivă şi imobilă. Rigidă. La un om normal, există aproximativ 43 de muşchi la nivelul feţei. Aproximativ, nu pentru că nu ştiu eu câţi are, ci pentru că numărul muşchilor faciali poate varia flagrant de la un individ la altul, faţa fiind singura parte a corpului uman cu asemenea variaţii la nivelul muşchilor, în interiorul aceleiaşi specii. Flagrant înseamnă că unii indivizi pot avea cu până la 40% mai puţini muşchi faciali decât alţii! Stâlpul se înscrie la categoria flagrant. Statura stâlpului este una solidă, înaltă (dacă se ridică pe vârfuri, poate ajunge până în vârful turlei!), pretins herculeeană, cu oase lungi, nesfârşite şi cu exces de carne. Uneori, chiar cu o adipoză balonardă remarcabilă. Dar, în schimb, cu fesieri puternici. De altfel, ştim de la lecţia de anatomie că gluteus maximus, indiferent de talia individului, este cel mai puternic muşchi din corpul omenesc, în acelaşi timp şi cel mai mare şi mai voluminos.
Stâlpul este lipsit de atitudine. E rece. Nu are nicio părere despre nimic şi nicio poziţie vizavi de ceva. Nici nu poate, atâta vreme cât în faţa lui nu se petrece nimic (şi, pe cale de consecinţă, şi în capul lui, imaginaţia este vioaie şi stenică precum cea a unei pietre tombale!). Poziţia sa – explicată numai prin verbe impersonale – este cea a unui „actant” molatic-emolient, care aplică o politică foarte dibace, cunoscută, în mediile mai îndrăzneţe din punct de vedere lingvist-comparatistic, printro perifrază contradictorie ce spune totul despre activismul cu băgare de seamă: participă, dar nu se bagă! Singura menire i-a ştiut-o, în avans, doamna Smaranda Ciubotariu, mama lui Nică a lui Ștefan a Petrei Ciubotariul. Aia cu mâţele.
Stâlpul nu are combustii, pentru că gheţarul, se ştie, nu ia foc. Iar, atunci când rar i se întâmplă să se zbată întru devenire ca fiinţă, se zbate anemic, se agită fără vlagă, se mişcă anevoios. Dinamica lui fâlfâie exasperant de searbăd între limitele unui oximoron ciufut: când vine parcă pleacă, iar, când pleacă, parcă stă. Este ca sprintul unui elefant în scaun cu rotile.
Reacţiile stâlpului sunt imprevizibile, aprige, deoarece clocotul interior este viguros şi robust ca un morman uriaş de vreascuri şi bestial precum o panteră chioară, cocoşată şi fără un picior. Discursul lui este amplu, tenace şi lăbărţat, pentru că, atunci când cuvântează, monoton şi automat, de fapt el bolboroseşte. Dar, în schimb, când tace, e mort de-a binelea.
Tot Creangă mai are o vorbă de duh hazlie şi entuziastă: „Ştiu că sunt prost, dar, când mă uit împrejur, prind curaj.”… Am întâlnit şi stâlpi fericiţi!