Referendumul desfășurat duminică a marcat o schimbare importantă la nivelul Turciei, care nu se traduce numai în elementele de putere deja evocate de toată mass media, ci și într-un punct în care opțiunea de stabilizare pe criterii realpolitik a marșat pe concentrarea puterii la Președinte și limitarea rivalităților și dezbaterilor publice.
Această formulă de construire a verticalei puterii a la turque, pe model Erdogan, este așteptată să stabilizeze structurile Turciei, dând un câștigător, deținător, dar și responsabil absolut al puterii. Cu costurile pe care un asemenea sistem le aduce deținătorului acestei puteri enorme în stat.
Rezultatul scrutinului e mai puțin dominant decât s-ar fi așteptat cineva. Dacă la origine s-a pornit de la 30% susținere publică, angajamentul major al Președintelui, Premierului, partidului de Guvernământ AKP și a aliaților săi, a mass mediei guvernamentale ar fi trebuit să aducă un rezultat mult mai clar. 51,4% și înfrângerea referendumului în marile orașe, inclusiv capitala Ankara și orașul de origine al lui Erdogan, Istanbul, nu comunică date îmbucurătoare. Contestarea de pe poziții democratice a rezultatului referendumului vine în special din aceste mari orașe care au sprijinit respingerea puciului militar din 15 iulie 2016 dar resping deopotrivă orice formulă de concentrare a puterii executive și dominația asupra celorlalte puteri în stat.
Referendumul a însemnat foarte multe lucruri, deși concentrarea mass mediei a fost pe schimbarea sistemului electoral din cel parlamentar în cel prezidențial. De asemenea președintele care avea puteri simbolice dobândește puteri executive depline prin dispariția prim-ministrului, mai poate exercita două mandate de 5 ani, acest fapt însemnând două posibile mandate pe actuala Constituție pentru Erdogan, adică până în 2029, când va împlini 85 de ani. Președintele poate emite decrete, ceea ce făcea Guvernul până la această dată, de asemenea sunt modificări în același sens, de centralizare a puterii, și la Curtea Supremă de Justiție, acolo unde Președintele nominaliza 4 din 22 de judecători, restul fiind votați de colegii lor din asociațiile profesionale, iar după referendum numește 5 din 13 judecători, restul fiind numiți de către Parlament.
Cum spuneam, însă, concentrarea puterii nu duce neapărat la stabilitate. E o opțiune, cea îmbrățișată de societatea turcă, dar asta antrenează responsabilitatea directă și nepartajată a Președintelui Erdogan pentru tot ceea ce se întâmplă în Turcia. Și dacă democrația dădea posibilități majore de manifestare a opoziției și de sancționare/balansare a exceselor, respectiv de comunicare a nemulțumirilor, pe măsură ce se concentrează puterea în stat, supapele de siguranță și echilibrare sunt tot mai puține și mai opturate, ceea ce duce la acumularea majoră de tensiune și explozii catastrofale, nu schimbări graduale de factură democratică.
În altă ordine de idei, Erdogan are ce și-a dorit. Adică puterea supremă, totală, și responsabilitatea pe măsură. Acum sperăm ca această clamare a stabilității să se traducă în savurarea victoriei și a răzbunării față de cei din 15 iulie, ridicarea stării de urgență și revenirea la statutul unui actor internațional rațional, care poate să se preocupe de multiplele dosare de pe masă și a depășit reașezările interne. Dacă liderul de la Ankara și-a rezolvat problema sa internă – încheierea mandatului în 2019 –deja se poate apleca mai serios și coerent asupra marilor dosare ale momentului. E în interesul tuturor aliaților săi din NATO, a României, partener strategic, a partenerului strategic american și a partenerilor europeni. Eliberat de constrângeri, Erdogan nu mai are probleme sau motive pentru a nu reveni urgent în contextele convenabile euro-atlantice. Dealtfel, a dat semnul evident odată cu alinierea deplină a Turciei în cazul atacului cu Gaz sarin a regimului Al Assad și al intervenției americane în Siria.