Serviciul Român de Informații a avut puțini șefi. Măgureanu, Timofte, Maior (cu Coldea pe coadă câteva luni), Hellvig. Doi dintre ei cu mandate de peste 7 ani, adică aproape atingând durata a două mandate prezidențiale.
Toți cei aflați în fruntea serviciului au avut o putere reală uriașă, fiind oamenii cei mai bine informați din România, beneficiarii muncii a mii de ofițeri aflați în subordine. Puterea simbolică era mai mare, fiind celebre plimbările prin livadă cu Domn Profesor, de la începutul anilor ’90, vizitele la Vîntu acasă, în perioada Iliescu, sau întâlnirile de la biroul din Pădure ale ultimilor ani din mandatul Băsescu.
Ca unul care i-a cunoscut, în calitate de ziarist sau consultant, pe toți Directorii de la Măgureanu la Hellvig, cel mai puțin pe Timofte (mult prea captat de personalitatea SOV), am văzut cum s-a descurcat fiecare cu puterea uriașă pe care o aveau la dispoziție. Întotdeauna rolul prim-adjunctului, cel care s-a ocupat de partea operativă, a fost important, dar fiecare director a luat atâta putere cât a vrut. Pentru că tentația demiurgică este mare, nu trebuie să vă mirați că la un moment dat, conceptul asimovian de „psihoistoire” a avut momentul de glorie în perioada Coldea-Maior. El poate fi regăsit într-una din cărțile scrise de George Maior, ceea ce îmi dă mult mai mult avânt în explicitarea demersului.
Ce este psihoistoria, o să explic pe scurt pentru cei care n-au citit Fundația lui Isac Asimov: este o știință (de o aroganță maximă) care pretindea că poate prezice viitorul omenirii, crizele în special, cu ajutorul unor ecuații matematice în care a introdus diversele variabile ale comportamentului uman. Ideea este că un asemenea model matematic, potrivit romanului lui Asimov ca să fie clar, nu funcționează decât pe mase mari de oameni, de fapt, la scară planetară. Regula esențială a psihoistoriei lui Hari Seldon, personajul-cheie al întregii construcții, este că populația-țintă nu trebuie să știe că este analizată, iar secretul științific să fie păstrat. Din când în când, Hari Seldon apărea și îi anunța că tocmai au depășit, cu bine, unul din momentele-cheie ale evoluției.
Sună prea since fiction?
Sincer, cu elementele pe care le aflăm zi de zi, plasă construită de Binom cu protocoale și decizii ale CSAT, conlucrarea Coldea-Kovesi sub umbrela unor ambasade străine, unitățile de elită ale DNA conduse de cei fideli Zeiței Anticorupție capabile să păcălească judecători cu probe inventate, deja psihoistoria pare o realitate tangibilă.
Numai că Serviciul Român de Informații pare că este o instituție care are capacitatea de a ieși din crize și fără ajutorul lui Hari Seldon, pur și simplu prin întoarcerea la munca de bază, cea de culegere de informații, livrate beneficiarilor instituționali. Este o decizie grea pentru că are în spate o istorie complicată pe care doar câțiva oameni o știu cu precizie. Restul o descoperă bucată cu bucată și de multe ori probabil că-și pun întrebarea ce mai urmează.
Majoritatea ofițerilor de informații probabil că nu prea înțeleg de unde vine vâltoarea din ultima vreme, ei știind doar că au executat niște ordine despre care li s-a spus că sunt perfect legale și nu le vor atrage răspunderea. Privesc, deloc prietenoși, valul de dezvăluiri, dar poate că înțeleg că nu este normal ca ei să-și facă concediul la Neptun, iar superiorul să meargă în Seychelles sau în Toscana. Ca să nu mai vorbesc de jocurile politice…
Ideal ar fi ca Serviciul Român de Informații să poată participa la un efort de construcție după un deceniu în care toți cei care contau (pe persoană fizică sau juridică) trebuiau supravegheați din rațiuni de siguranță națională. Un concept care acoperea toată aria de activități general umane, de te întrebai ce a mai rămas în afară…
Probabil că va fi un drum lung, dar actualul director Eduard Hellvig poate fi creditat după trei ani de la preluarea mandatului cu mult mai mult realism decât predecesorii săi. O să evit alte aprecieri, pentru că ele vor fi citite în diverse moduri, dar o să vă reamintesc ceea ce spunea în 2015: „Eu consider esenţială consolidarea performanţei la nivelul Serviciului şi a valorilor care au făcut ca SRI să se bucure de încrederea opiniei publice şi să fie perceput ca o instituţie racordată provocărilor prezentului. Mă refer, în principal, la neutralitatea politică, discreţia şi eficienţa“.