S-a întîmplat să fiu în America în 2002, cînd toată lumea dezbătea intenția președintelui George W. Bush de a invada Irakul lui Saddam Hussein. Îmi amintesc bine cît de încinsă era dezbaterea publică. Societatea americană era egal divizată. Sondajele arătau constant că jumătate dintre americani erau pentru invazie, jumătate împotrivă, cu tendințe de radicalizare crescîndă a opiniilor, în sensul că aversiunea unei tabere față de cealaltă creștea, scăzînd astfel și șansele unor răzgîndiri, al trecerii unor dintr-o parte în alta. Dacă din punct de vedere politic, la doar cîteva luni după 11 septembrie, Bush jr a putut să-și construiască relativ ușor sprijinul pentru decizia sa militară, în societate îi era greu. Zi după zi, săptămînă după săptămînă, sondajele se încăpățînau să arate frustrantul ”jumate-jumate”. Tabăra anti-invazie a decis, atunci, să organizeze o mare acțiune de PR.
Cum aproape toți actorii de la Hollywood erau împotriva invaziei și, politicește, împotriva lui Bush, i-au convins să se implice. Zeci de nume imense ale filmului, de la Jack Nicholson și Cher, la Barbra Streisand și Steven Spielberg au intrat într-o viguroasă campanie anti-război. S-au alăturat și staruri rock, precum Bono ori Steven Tyler, dar și mulți alții de același nivel. Oamenii aceștia, al căror fanship însumat depășește jumătate din numărul locuitorilor planetei, au început să militeze. În toate aparițiile lor publice, că erau premiere de film sau concerte, gale ori interviuri, au început să explice de ce nu e bine ca SUA să invadeze Irakul. Au organizat manifestații, au scris scrisori publice, au făcut clipuri difuzate la toate televiziunile americane. Tabăra pro-invazie nu a reușit absolut nimic de acest gen – nici nu ar fi avut cum, căci mai toate vedetele Americii erau în partea cealaltă. La sfîrșitul acestei campanii care a strîns tot ce se putea strînge în materie de vedete artistice, sondajele au rămas împietrite, ”jumate-jumate”. Popularitatea starurilor nu clintise cu un milimetru opțiunea politică a oamenilor. Atunci, mi-am dat seama că oamenii simpli sînt mai inteligenți decît se crede și că mintea lor operează ”pe sertare”: una-i una, alta-i alta. Dacă vorbim de film sau de muzică, ”sertarul” mental respectiv se deschide și, cu toate elementele de acolo, omul își decide gustul. Dacă vorbim de politică, un alt ”sertar” mental se deschide și oamenii judecă după elementele de acolo. Lucrurile din ”sertare” nu se amestecă niciodată. Milioane de oameni îl adoră pe Jack Nicholson, dar asta nu înseamnă că vreunul dintre acești oameni (printre care mă număr!) își duce viața de zi cu zi după ce spune genialul actor. Admirația pentru un artist sau un sportiv nu se transformă în opțiune electorală. Această observație se confirmă pe deplin și în România.
Ultimele alegeri prezidențiale de la noi, dar și cele anterioare, sînt pilduitoare. Puhoiul de vedete muzicale, teatrale și sportive adunat în spatele lui Ponta acum și al lui Geoană, cu cinci ani înainte, era impresionant. Oricum, cu mult mai impresionant decît cel adunat în spatele lui Iohannis în 2014 ori în spatele lui Băsescu în 2009. Și au pierdut. Opțiunea politică nu este nici măcar cu un milimetru influențată de adunarea de artiști ori sportivi care se dedică unui candidat ori altuia. Acest lucru este foarte important de știut mai ales de căte aceștia. Evident, orice vedetă este absolut liberă să își folosească cum vrea renumele și prestigiul. Dar e bine să știe de la început că, cel puțin în materie electorală, nu ajută deloc. Opțiunea politică a unui om obișnuit se formează după cu totul alți factori decît opțiunea politică a cîntărețului la al cărui concert aplaudă și dansează în sală ori a sportivului pentru care strigă pe stadion.
Mi-au venit în minte aceste gînduri cînd am citit în presă informația că, între cele două tururi de scrutin, V.V.Ponta ar fi făcut presiuni asupra Simonei Halep pentru o apariție electorală. Era vorba despre un schimb de mingi între cei doi ce urma să fie filmat și difuzat, apoi. Halep s-a ținut, însă, tare. A refuzat. Sînt sigur că ar fi refuzat și pe Iohannis, dacă i-ar fi cerut așa ceva. Instinctul Simonei Halep a fost corect nu pentru că a pierdut Ponta, ci pentru că ar fi pierdut tenisul, indiferent de rezultatul lui Ponta. Politica dezbină în timp ce un sportiv care joacă cu tricolorul pe piept, unește – sportul și politica sînt ca apa și uleiul. Și, dacă responsabilitatea statutului nu este suficientă pentru a spune vedetei să se țină de-o parte de jocul politic, atunci e bine măcar să știe că gestul de susținere publică e inutil. Dacă ține cu un candidat politic, maximum de ajutor pe care i-l poate da un mare sportiv ori un mare artist este să-l voteze și să-i doneze bani pentru campanie. Nimic mai mult. Ideea că poza cu vedetele aduce voturi este o iluzie.
Nota redacţiei: ”La cererea autorului, forumul de comentarii al acestei rubrici va rămîne închis. Cititorii care vor să-i transimită mesaje lui Sever Voinescu o pot face la online@evz.ro. Vă mulțumim.”