După ce criticii tac, poate că e bine să sufle o vorbă sau două şi cititorii. „Solenoid”, cel mai nou roman al lui Mircea Cărtărescu, a fost primit cu cronici de toate temperaturile: fierbinţi-entuziaste, călduţe-„profi” şi reci-rele.
Că criticii nu sînt deloc interesaţi de public, se ştie. Că publicul, nici el, nu prea stă în critici, iar se ştie. Cititorul care sînt, mărturiseşte că a citit mai toate cronicile importante al acestui roman şi că nu s-a regăsit în nici una. Experienţa mea, citind „Solenoid”, nu s-a regăsit nicăieri . Semn că, fie am avut-o doar eu dintre toţi cititorii cărţii (ceea ce, totuşi, n-aş crede), fie au mai avut-o şi alţii, dar în nici un caz criticii.
Există multe cărţi care dau certitudinea întîlnirii cu un mare autor. Cel mai adesea, scrisul unui mare autor este un spectacol în sine, un fel de acrobaţie în care, la punctul culminant, cînd riscul e total, apar neverosimile coregrafii; cînd acrobatul e în aer fără plasă de siguranţă şi ai zice că va fi sorbit de gravitaţie spre zdrobirea finală, că acuma cade şi se face praf, nu se poate altfel, el nu doar că nu cade, ci începe abia atunci să danseze ireal în imponderabilul său, să se bucure graţios, să se joace, să joace – în literatură, abia cînd totul e periculos, începe frumosul. Şi acest moment, la cei mai mari scriitori, durează zeci sau chiar sute de pagini. Citeşti absorbit nu doar de poveste, ci mai ales de povestire – de pildă, omida care devine fluture este, în sine, o mare poveste, suficientă pentru a ului pe oricine, dar povestirea acestei deveniri sub o pană măiastră face din uluire o mare, de nu chiar decisivă, experienţă de viaţă, îţi taie respiraţia pentru o clipă şi apoi ţi-o reporneşte astfel încît are o altă cuprindere. În preajma acestor mari cărţi, te simţi mic şi limitat. Încîntarea pe care ţi-o produc te şi umileşte puţin, admiraţia pe care ţi-o stîrnesc te şi striveşte oleacă. Nu poţi să nu te simţi un pic penibil în pielea ta cînd priveşti David-ul lui Michelangelo!
Însă, oricît de intense, nu acestea sînt marile momente ale literaturii, dacă literatura ajunge să fie o experienţă de viaţă nu doar pentru cel care o scrie. Aceste mari momente ale literaturii sînt acelea în care un mare scriitor te face pe tine să te simţi un mare cititor şi dintre marile cărţi nu foarte multe reuşesc aşa ceva. Marele scriitor care te invită la întîlnirea cu el nu doar că să-ţi arate cît de mare scriitor este, ci ca să-ţi arate cît de mare cititor eşti – iată miza supremă a literaturii!
„Solenoid” este o asemenea, rarisimă, întîlnire între un mare scriitor şi un mare cititor. Mircea Cărtărescu te face să te simţi un mare cititor, căci experinţa lecturii literaturii sale devine, miraculos, cealaltă faţă a experinţei scrierii lui. Aşa cum feţele monedei sînt lipite una de cealaltă şi nu o poţi avea pe una fără reversul ei, scrisul lui Cărtărescu, cel puţin în „Solenoid”, este reversul lecturii cititorului său. Lectura devine la fel de intensă şi la fel de fericit-epuizantă, la fel de luminoasă şi la fel de supranaturală ca scrierea – cititorul ajunge să-l privească de foarte aproape de autor în chiar secundele în care scrie cuvintele pe care le citeşte. Cititorul intră în mintea autorului şi, chiar dacă nu scrie el, are, totuşi, toate trăirile scrierii. Este experienţa intimităţii absolute, este contopirea scrierii cu cititul – este experienţa totală a literaturii!
Există, în „Solenoid”, o pagină care-mi pare a fi un fel mărturisire profundă a scriitorului Mircea Cătrărescu în privinţa propriului său scris şi care este, în acelaşi timp, pentru mine, mărturisirea experinţei lecturii. Iat-o:
„Ambiguitatea esenţială a scrisului meu. Nebunia lui ireductibilă. Am fost într-o lume care nu poate fi descrisă, şi mai ales înţeleasă, prin altfel de scris, în măsura în care ea este comprehensibilă cu adevărat. Căci una este dezvăluirea şi alta procesul chinuitor de inginerie inversată care este adevărata înţelegere. Ai în faţa ochilor un artefact dintr-o altă lume, cu alte raiuri şi alţi zei, un enigmatic mecanism antikythera care străluceşte, plutind în aer, în toate detaliile ramelor sale de metal încrustate cu simboluri şi roţi dinţate. A fost teribil de greu să scoţi din adîncul mărilor, plin de cuiburi de scoici şi de alge unduitoare, să-l cureţi meticulos de crustele de nisip pietrificat şi rugină, să-l ungi cu ulei sclipitor, să-i aşezi în lăcaţul ei fiecare rotiţă, după cum i se îmbină dinţii cu celelalte, şi manuscrisul meu asta a făcut pînă aici: a dat la iveală, a scos la lumină, a dez-văluit ceea ce era ascuns de văluri, a de-criptat ceea ce era închis în criptă, a des-cifrat cifrul cutiei în care a zăcut, fără ca măcar un strop din umbra şi melancolia obiectului necunoscut să se reverse în lumea noastră. Cu cît vedem mai multe detalii, cu atît înţelegem mai puţin, căci înţelegerea înseamnă pătrunderea sensului pentru care există angrenajul, şi care trăieşte doar în mintea celui ce l-a conceput. A înţelege înseamnă-ntotdeauna a pătrunde în altă minte, orice obiect care se cere-nţeles e un portal către ea, iar teroarea şi enigma nesfîrşită încep din momentul în care, contemplînd un obiect, eşti sorbit de el şi aruncat într-o minte inumană, cu totul diferită de-a ta şi pe care-o numeşti, cu toată ambiguitatea cuvîntului, sacră, adică străină, aparent arbitrară, capabilă de miracole şi de-absurdităţi, ce te poate hrăni şi te poate strivi din motive la fel de obscure. Poţi învăţa manierismele acestei minţi, poţi folosi rugăciunea ca să primeşti, invocaţia ca să ţi se înfăţişeze, aşa cum pisica îşi linguşeşte, la masă, stăpînul, dar cum îşi duce viaţa stăpînul, cum şi-a construit casa, cum aprinde luminile, cum conduce automobilul, cum a aflat că soarele va răsări şi mîine, în ce fel descifrează simbolurile matematice şi cum de se mişcă fantomatic în cîmpul logic şi nenumărate alte detalii ale unei vieţi inimaginabile într-o lume şi într-o minte de un alt grad de complexitate – toate astea rămîn pentru pisică camuflate într-o altă dimensiune, pe altă spiră a existenţei. Cînd stăpînul îi arată ceva cu degetul, pisica priveşte la deget, îl miroase, îl linge. Aşa înţelegem noi înţine Dumnezeirea, incomprehensibilă altfel şi dincolo de bine şi rău, pierdută pentru noi într-o dimensiune de neatins. Religiile sînt, şi trebuie să fie, contemplarea năucă a degetului lui Dumnezeu, în neputinţa de a înţelege că nu degetul e mesajul, că el doar arată către ceva. Gîndim cu ganglionul de carne din ţeastă, sîntem cenzuraţi de limitările lui, cum musca-şi foloseşte propriul ganglion în lumea ei, cum pisica îşi foloseşte şi ea creierul în propria ei ţeastă ca să ceară hrană şi afecţiune de la o fiinţă străină şi de neînţeles.”
Cam asta este...
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.