Când două dudui mai vulcanice se ceartă se poate ajunge la „dat cu poșetuța în cap”. La fel procedează azi SISTEMUL, când se supără EL și acoliții săi pe câte cineva ... iar restul sunt victime colaterale: îi dă cu dosarul penal în comunicat.
De unde acest nesecat izvor de agresivitate? Cercetarea penală se derulează stadard... asemeni cântecului „La Chilia în port” în varianta statului de drept.
Vine organul de urmărire, în cazul nostru DNA, căci numai ei fac așa ceva și zice: TU, dușmanul nostru, ai săvârșit următoarele fapte penale. Și o mare de reporteri iau „penalul” în primire: de ce ați furat? de ce ați fraudat? Iar „penalul” nici nu știe ce să spună: repetă la nesfârșit „n-am furat”, „n-am fraudat”, dar nu poate prezenta în apărarea sa documente din dosar și probe care să le combată, pentru că ar divulga informații nedestinate publicității, ceea ce reprezintă infracțiune.
În acest mod, prezumția de nevinovăție este aruncată la coș și până ce dosarul ajunge pe masa judecătorului „penalul” deja aleargă pe culoarul mass-media cu presupuse acte ce i-ar proba „vinovăția” și interceptări care se și interpretează de o anumită parte a presei în mod voit tendențios într-un anumit mod, pentru ca apoi să fie preluate de restul presei. Viața victimei este prezentată în culori sumbre, este zugrăvit ca marele tâlhar, un josnic fără niciun rost în propria sa țară.
El nu spune în continuare nimic pe fond, nici avocatul său, pentru că la el legea e sfântă și dacă divulgă poate fi acuzat de o altă infracțiune, în timp ce Sistemul poate divulga oricât oricui, fără teamă de răspundere. Judecătorul, chiar de bună-credință de-ar fi, deja pică în plasă, pentru că poporul îl vrea eliminat pe cel astfel murdărit și procurorii pun presiuni maxime pe el, demiurgul vieții nefericitului din fața sa, amenințarea cu pierderea libertății proprii fiind poate cea mai importantă.
Ce argumente ar mai putea avea judecătorul să rămână imparțial și să achite un nevinovat gata „frăgezit”? Obiectiv, niciunul... toți: procurori, presă, ambasadori, UE așteaptă de la el confirmarea unor statistici pompoase, iar individul devine o muscă prinsă în pânza unui păianjen cu mult prea mare, care a țesut-o mult prea mult timp.
Într-o sală neprietenoasă, apăsătoare, se află doar el, cu un vraf de dosare, cu un amărât ca mulți alții în față, care o ține sus și tare că nu a comis nimic. Propria sa conștiință și forță ar trebui să fie suficientă pentru a da o soluție corectă, ne-am spune. Dar, pentru a exista această conștiință, ar trebui ca ea să se fi format în ani de pregătire și de experiență ... care nu există: el este, de cele mai multe ori, un adolescent maturizat prematur, care se vede deodată cu o putere uriașă în mână și nu mai este interesat de conștiința sa, pervertită întrun mod subtil prin educație precară.
Destui dintre ei gândesc fără prea multe eforturi de siluire a conștiinței: e nevinovat în acest dosar? Ei și? A făcut el ceva în viață. Nimeni nu e perfect. Și atunci își spune liniștit: știe el procurorul ce oameni să îmi trimită pentru a-i duce la pușcărie, iar dacă aici nu a reușit să probeze, nu-i nicio probelemă, nici eu nu am fost în stare să motivez bine în anumite dosare... îl ajut cu o condamnare, doar suntem colegi.
Da, judecătorul se consideră coleg cu procurorul și așa gândește: sunt de aceeași parte a baricadei, și orice dosar este o formă de parteneriat al lor, al colegilor, care trebuie să se ajute... pe libertatea nefericitului - țintă statistică.
Și când ai senzația că ești coleg cu cel care nu are scrupule să acuze pe nedrept, este evident că nici tu nu vei avea resentimente să condamni la fel. Și vei mulțumi astfel pe toată lumea: conștiința ta s-a obișnuit. Prima oară a fost mai greu!