În istoria românească, aşa-numită divizie "Tudor Vladimirescu" poate fi numită divizia Cominternului. A fost înfiinţată, cu aprobarea expresă a Comitetului de Stal al Apărării, organismul suprem din URSS în anii războiului, prezidat de Stalin.
Pe lângă ofiţerii care au acceptat să lupte de partea Armatei Roşii, existatu comisarii politici, între care Ana Pauker, Vasile Luca, Petre Borilă, Dumitru Petrescu, Gheorghe Stoica, Manole H. Manole, Constantin Doncea, Dumitru Coliu şi Valter Român. Toţi aceştia aveau să contribuie în chip decisiv şi nefast la satelizarea României şi la marile epurări din Armata Română după 1945 şi, mai ales, sub domnia lui Emil Bodnăraş, după 1947.
Faptul că tot mai vocalul ambasador Oleg Malginov (care ne-a gratulat pe politologul Marius Stan şi pe mine cu insulte pe drept cuvânt condamnate într-un admirabil comunicat de Monica Macovei, câtă vreme autorităţile oficiale tac mâlc) dă lecţii despre cum trebuie românii să-şi amintească cel de-a doilea război mondial este de-acum o depăşire a ceea ce ar trebui să definească cu maximă claritate limitele intruziunii în treburile interne ale unui stat suveran, membru în UE şi NATO.
Iar faptul că MApN pune o poză cu soldaţi şi ofiţeri din acea divizie pe pagină oficială de Facebook este de-a dreptul năucitor.
Nu putem să nu ne întrebăm care sunt azi priorităţile politicii externe româneşti? E nevoie de aceste reverenţe scandaloase? Este cazul să celebrăm o divizie a capitulării în faţă colosului sovietic formată cu luni de zile înainte de schimbarea de alianţe din august 1944? Au auzit cei de la MApN despre ce-a însemnat captivitatea sovietică pentru mii şi mii de soldaţi şi ofiţeri români? Chiar este nevoie să siluim istoria şi să schilodim adevărul? De ce?
Recomandare de lectură: Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică