Alegeri. Poporul va vorbi. Dar nu va fi simplu. Poporul este, totuşi, o chestie foarte complicată.
Cu mulţi ani în urmă, am citit într-un ziar american un titlu care mi-a rămas în minte. Avuseseră loc alegeri prezidenţiale – e vorba despre cele din noiembrie 2000 –, şi naţiunea americană stătea cu sufletul la gură să afle cine va ieşi preşedinte: George Bush Jr. sau Al Gore. Votul a fost aproape egal, şi decisive rămăseseră rezultatele din Florida, unde, din cauza procedurii de vot, apăruseră probleme de interpretare. Numărătorile se prelungeau în renumărători, presa dădea drept cîştigător o zi pe unul, a doua zi pe celălalt, taberele politice dădeau în fiecare zi în judecată pe cîte cineva, tensiunea creştea, pericolul decredibilizării votului creștea de la o oră la alta. În acele zile, Bill Clinton, încă președinte, transmitea naţiunii mesaje de calmare, cerea răbdare, explica de ce e important să nu existe greşeli, mai bine mai aşteptăm o zi-două, că n-o fi foc, dar să ştim sigur că cel dat cîştigător e chiar cîştigătorul, că dacă ne grăbim şi greşim, cine ştie ce mai iese de-aici etc. Urmăream de la faţa locului desfăşurarea evenimentelor, cu gura căscată – brambureala, pe care o vedeam în cea mai avansată democraţie a lumii, în cel mai important moment politic al vieţii ei (alegerea preşedintelui), mă uimea. Nu mai puţin adevărat este că şi felul în care s-a ieşit din această jenantă situaţie a fost admirabil. Politicienii decisivi şi societatea americană în ansamblul ei au tratat cu maturitate defecţiunea administrativă şi nu au lăsat ca acea controversă să umbrească autoritatea şi puterea Americii, la ea acasă şi în lume. Nu vreau să mă gîndesc ce s-ar fi întîmplat la noi într-o situaţie similară! În fine, nu vreau să mai divaghez acum, aşa că revin la ceea ce voiam să vă spun. O vorbă rostită în acele zile de Bill Clinton, devenită titlu de gazetă imediat după rostire, mă urmăreşte şi acum: „Poporul a vorbit. O să ne ia cîteva zile ca să înţelegem exact ce a spus.“ De cîte ori vine vorba despre popor, mi se pare esenţial să nu uităm că vorbele sale, chiar dacă sînt răstite pînă la strigăt, scandate-n piaţă sau scrise în rapoartele ONG-urilor, chiar dacă sînt urlet revoluţionar înăbuşit în sînge, ori doar vot nuanţat în urne, nu sînt niciodată foarte clare. Ia, mereu, un timp ca să putem pricepe ce a spus poporul.
Ascultarea poporului este o treabă foarte complicată. Necesită înţelepciune, răbdare şi o nesfîrşită iubire – ca să asculţi cu adevărat ce spune poporul, chiar trebuie să fii patriot. Cum patriotismul este floare rarisimă pe maidanul românesc de astăzi, mă îndoiesc că cineva chiar vrea să asculte poporul.
La noi, fiecare dintre cei 22 de milioane de români e convins că ştie mai bine decît toţi ceilalţi ce-i trebuie României. Românii înşişi nu par să fie interesaţi de ceea ce spun ei, ca popor.
Poporul vorbeşte întotdeauna, se exprimă ceas de ceas, doar că ceea ce se aude este cacofonic, imprecis, fără sens, ca şi cum ai capta un mesaj extraterestru. E nevoie de timp ca să poţi discerne, exact, conţinutul voinţei căreia i se dă glas. Dificultatea, însă, nu constă doar în dificila decripatre a mesajului popular, ci şi în faptul că poporul e schimbător ca meteorologia. E posibil ca, în timpul în care cineva ar face efortul să desluşească sensul unei glăsuiri populare, acelaşi popor să glăsuiască din nou, dar invers. Un exemplu suprem: într-o zi, poporul din Ierusalim îl primeşte pe Isus Cristos cu flori şi osanale pentru ca, şase zile mai tîrziu, să-l conducă pe drumul Golgotei, în huiduieli şi ghionturi. Cum așa? Istoricii ne spun că schimbarea de atitudine a poporului ar exprima o dezamăgire politică: evreii din Ierusalim se aşteptau ca Mesia să elimine, cu puterea Sa infinită, stăpînirea romană, ca pe o măsea stricată, şi să se aşeze El pe tron, însă, văzînd că nu se întîmplă, ba, mai mult, văzînd că se întîmplă exact invers (Mesia e judecat de romani şi acceptă judecata lor), poporul s-a înfuriat. Dacă tot pretinzi că eşti Mesia, alungă-i pe romani! – era, de fapt, mesajul entuziasmului popular de la intrarea în Ierusalim. Cînd a văzut că nu e cazul, că planul lui Dumnezeu nu era acela de a-i alunga pe romani, în acel moment, din Ierusalim, poporul şi-a schimbat cu totul atitudinea. Astăzi, știm că Isus este Dumnezeu, dar chiar dacă ne-am pune în locul vechilor locuitori ai Ierusalimului și n-am ști, tot e greu să pricepem cum de acei oameni s-au sucit cu totul în sentimentele lor faţă de un om, într-o singură săptămînă, fără ca acel om să le fi făcut, de fapt, ceva. Ei bine, tocmai de aceea oamenii ovaţionau răstignirea Lui, pentru că nu le făcuse nimic, nu le făcuse ceea ce ei aşteptau să le facă, nu-i eliberase de romani. Cum zic, complicată treabă poporul.
De aceea, cînd văd siguranţa cu care politicienii sau jurnaliștii de la noi ori de aiurea spun că ştiu ce vrea poporul, că-i ştiu „năzuinţele“ şi „nevoile“, mă cuprinde, în funcţie de omul care spune asta, fie rîsul, fie panica.