Statul nostru de drept, cît este el de consolidat pînă acum, este pîndit în continuare de mari pericole.
Politicienii guvernați de interesele și de limitele lor, infractorii cu strategiile lor de apărare, mentalitățile și frustrările naționale, defectele congenitale ale națiunii, lipsa totală de tradiție, dar și problemele specifice ale corpului magistraților (corupție, incompetență, suprasolicitare etc) ori erorile legiuitorului constituie doar partea văzută a unui imens iceberg ce plutește, amenințător și orb, nu departe de coca fragilă a statului de drept român, putînd oricînd să-l izbească și să-l scufunde. În partea lui nevăzută, acest iceberg ascunde multe alte determinări ce-i sporesc periculozitatea. Cîteva dintre ele sînt, aparent, banale. Printre acestea, se numără și faptul că procurorii se uită la televizor. Și, dacă unii dintre ei nu se uită – caz rarisim! -, se uită părinții lor, soțiile lor, frații ori surorile lor, prietenii lor, oamenii de care sînt afectiv legați. Cum de banala privire a televizorului a ajuns o problemă pentru justiția noastră, voi explica imediat. Nu înainte de a preciza că ideea acestui articol mi-a venit după ce am citit în presa americană despre un faimos proces penal, în care judecătorul a ordonat izolarea membrilor juriului într-un mediu complet lipsit de acces la mass-media pe tot parcursul procesului, pînă în momentul în care jurații emit verdictul. Prin urmare, oameni obișnuiți, veniți la ”jury duty”, au fost cazați cîteva săptămîni într-un motel păzit de poliție, din camerele căruia se scoseseră televizoarele și aparatele de radio.
La noi, desigur, e altfel. Întotdeauna, la noi e altfel. Imersia în iluzia creată de televizor este inevitabilă. După 25 de ani de libertate, avem un peisaj televizual deconcertant. Televiziunile noastre sînt fie nepricepute, fie necinstite, fie, cel mai adesea, și una și alta. Corupția din presă ar trebui și ea, la un moment dat, serios investigată. De presa însăși. Eu nu sînt dintre aceia care cred că DNA trebuie să pună ordine în toate dezordinile acestei țări. În paranteză fie spus, nici acum nu mi-a pierit zîmbetul urmare a știrii de acum cîteva luni, cînd atribuirea unui mustos premiu literar a stîrnit printre scriitori o asemenea contestare, încît s-a solicitat intervenția DNA. Cu riscul că aș putea părea apărătorul corupților (sper să nu, pentru că chiar nu sînt!), nu cred că DNA este panaceul boliilor multe și îndelungate numite România. DNA este doar un episod chirurgical dintr-un tratament ce trebuie să fie foarte complex, să includă și dietă și medicație și mișcare, dar și meditații și penitențe, un program înțelept de muncă și odihnă, precum și multă iubire, fără de care nimic nu iese.
Cît despre lipsa de busolă a presei, amintesc doar ultimul caz. Cel mai urmărit post de știri al României pledează insistent că spectacolul cătușelor e excesiv. Apariția unor fotografii cu Adrian Sîrbu neîncătușat a generat, însă, furiile aceluiași post: să i se pună imediat lanțurile! Că postul îl slujește pe Ponta și că Ponta îl vrea definitiv distrus pe mogul, se știe. Pentru angajații postului, tiradele împotriva cătușelor nu intră deloc în coliziune cu tiradele pentru cătușe în cazul Sîrbu. Li se pare, cred, că e firesc să practici dubla măsură după alinamentul ”ai noștri” și ”ai lor”. Acest firesc al dublei măsuri, al iraționalului, al dezechilibrului și, în cele din urmă, al urii este, de fapt, toxina care se scurge, zi de zi, oră de oră, prin televizor, către noi. Ura. Sădirea urii împotriva adversarului a devenit numele jocului în media noastră. Iar printre ”țintele” acestei operațiuni de învrăjbire se află, dimpreună cu toată societatea, și procurorii. Și ei sînt telespectatori.
Avem, așadar, o presă brutală și manipulată de mari vinovății. Procurorul, încă, nu are un caz pe biroul său. El vede la televizor, ani de zile, o campanie de discreditare a cuiva condusă anume pentru că cel răstignit seară de seară se opune, legitim sau nu, n-ar eimportanță, intereselor celui care ordonă discreditarea. Azi așa, mîine așa, zi de zi, lună de lună, an de an. În România, campania de denigrare este printre puținele lucruri care merg de minune, au constanță și au ajuns, chiar, la o oarecare performanță. În puține alte privințe lumea românească este atît de serioasă pe cît este în denigrare. În denigrare constă forța presei noastre și atît. Cine reproșează DNA că se folosește de arest pentru a rezolva cazurile, ar trebui să reproșeze și presei că se folosește de instrumentul denigrării ca să-și rezolve problemele. Nu știu dacă DNA abuzează de arest – nu sînt încă convins de asta, dar știu că ne vom lămuri foarte curînd, după ce judecătorii vor judeca dosarele în care s-au dispus arestări îndelungate. Știu, însă, că presa abuzează de puterea ei denigratoare pînă acolo încît nu mai e altceva decît o putere denigratoare.
După ani de denigrare, procurorul primește o plîngere împotriva celui denigrat. De multe ori, vine chiar de la cei care ordonă denigrarea sau de la misiții lor. Procurorul are deja o convingere intimă cu privire la dosar – a văzut ani de zile la televizor ceva ce pare a susține plîngerea. A învățat la școală că trebuie să pună totul sub rigoarea logicii juridice a probelor aduse de toate părțile, dar asta era de mult, în tinerețe. Actuali sînt anii de televizor. Unde mai pui că, poate, el însuși a ajuns să creadă că viața lui e mai grea din cauza celui denigrat – că doar asta i s-a spus și lui ani de zile, seară de seară, la televizor. Acum, are cazul pe masă. Și pe suspect, în mînă. Dosarul? Sigur, e important. Dar procurorul va privi dosarul după ce ani de zile a privit televizorul. Înaintea dosarului, este televizorul.
Desigur, sînt procurori care se pot obiectiva într-un grad mai mare decît alții. Poate că asta și face diferența între un procuror bun și unul slab. Pe de o parte, legea procedurală îl va ghida pe drumul corect de urmat, diferit de cel rătăcitor, pe care l-ar duce convingerile și viscerele sale. În plus, ei sînt profesioniști – teoretic sînt ”antrenați” de mici pentru asemenea situații. Iar unii dintre ei au și o accentuată conștiință profesională. Au, așadar, mijloace să nu-și lase judecata infestată de toxina presei. Dar o fac toți? Căci procurorii au o asemenea imensă responsabilitate, încît unul singur dacă se lasă infestat de toxina tv, dezastrul este inevitabil.
Iar celor ce mi-ar putea răspunde că nu procurorii înfăptuiesc justiția, ci judecătorii, după ce i-aș lăuda pentru cunoștințele lor juridice și mi-aș exprima admirația pentru subtilitatea cu care au înțeles separațiunea puterilor , le-aș răspunde că și judecătorii se uită la televizor. La exact același televizor la care se uită procurorii. La exact același televizor la care ne uităm noi toți.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.