A venit și ziua eliberării sau relaxării cum (neinspirat) o numesc guvernanții! A venit ziua mult așteptată și nu s-a întâmplat nimic din ce se temeau autoritățile. Nu am ieșit toți pe stradă să ne îmbrățișăm. Nu am inundat magazinele și mijloacele de transport în comun.
Nu ne-am comportat ca în euforia unui final de război, ci mai degrabă ne-a amorțit îngrijorarea față de posibilitatea începerii unuia.
Pare că ne este foarte clar tuturor că ne vom reveni mai greu decât ne-am așteptat. Am crezut că vom beneficia de faptul că omenirea, în general, are memoria carasului, dar faptul că dăm piept cu un inamic pe care nu îl vedem face mult mai grea revenirea la normalitate.
O să revenim la muncă, acolo unde probabil nu o să avem sporul de dinainte, dar măcar vom munci. Roțile economiei, încă gripate, vor începe încet să se învârtă și vom începe să producem. Nu va dura însă mult până când ele riscă să se oprească din nou, pentru că nu va exista suficientă cerere nici măcar pentru puținul pe care îl vom produce. Nu va fi cerere pentru că vom fi temători să ne cheltuim puținii bani, pentru că ne-am învățat minte cum e să rămâi fără nici un ban în buzunar și ne uităm cu groază că vine toamna și o dată cu ea un posibil al doilea val de coronavirus.
Ce se poate face pentru a nu ne opri din nou după ce de abia am plecat de pe loc?
Eu nu văd altă soluție decât un mare plan de relansare economică. Germania și-a revenit după al Doilea Război Mondial reclădindu-se. America prin planul de autostrăzi. Noi avem șansa să venim cu un plan mare, clar și asumat de toate forțele politice. Nu bucăți de idei, și alea proaste, promovate doar prin justificarea ”ciocul mic, acum noi suntem la guvernare!”. Ci un plan adevărat, extrem de concret, cu termene clare, cu modalități de finanțare și obligații pentru toate părțile. Un plan prin care să ne salvăm cu toții și nu doar profitorii crizei, cum se întâmplă de obicei.
Acum ar fi fost momentul pentru un Președinte echidistant, unul care să poată fi garantul unui asemenea plan. Sunt rare ocaziile în cariera unui politician dintr-o democrație când poate deveni “tatăl națiunii”. În România post-decembristă aș risca să zic că nici un președinte nu a avut o ocazie atât de bună ca a dlui Iohannis. Să gestionezi o criza medicală nu este un lucru ușor, dar este un moment unic în care toți ochii sunt ațintiți, cu speranță și nemaiîntâlnită înțelegere, spre Tine! Dl Iohannis a avut șansa să rămână în cartea de istorie ca Președintele Salvator. Așa cum am avut un Președinte Revoluționar, unul Democrat și unul Implicat, am fi putut avea și unul Salvator.
Dl Iohannis avea și confortul asigurării deja al celui de-al doilea mandat, în plus sursa crizei medicale nu-i putea fi imputată, așa că găsesc de neînțeles de ce a preferat să rămână un președinte de partid în loc de a deveni un Președinte Salvator. De neînțeles pentru mine!
Dacă am fi avut un Președinte Slavator el ar fi putut să fie cel care să aducă la aceeași masă toți actorii politici și sociali importanți, masă la care să se traseze direcțiile mari de dezvoltare și construcția Planului. Un asemenea Președinte putea să-l explice celor care nu-l înțeleg și să-l susțină în fața celor de la Bruxelles, cerând fonduri pentru punerea lui în practică.
Dacă am fi avut un Președinte Salvator, seniorii noștri nu ar fi fost închiși în case și tratați ca niște persoane iresponsabile, ci s-ar fi profitat de experiența lor ca să ieșim din criză. Oare de ce persoanele tinere cred, în aroganța lor, că sunt deținătorii adevărului absolut și nu mai au nimic de învățat de la părinții și bunicii lor?
Dacă am fi avut un Președinte Salvator autostrăzile nu și-ar mai schimba traseul la fiecare schimbare de miniștri sau guvern și educația nu ar mai fi doar un proiect pe hârtie, chiar dacă frumos intitulat, “România Educată”.
Dar cu sau fără acest Președinte Salvator, care ne-ar fi fost de mare ajutor acum, va trebui să facem acest plan pentru că în această pandemie am pierdut ceva aproape la fel de important ca viețile celor decedați: încrederea în noi! Fără să ne recâștigăm încrederea, fără să ne spunem zilnic că “se poate” și că mâine va fi o zi mai bună, piețele nu își vor reveni, oamenii nu vor cumpăra și, în consecință, nici cei care vor produce nu vor mai avea pentru cine!
Știu că în vremuri de criză reflexul nostru este să strângem cureaua, să consumăm puțin nefiind siguri de ziua de mâine. Acest lucru poate funcționa la o familie, dar nu poate funcționa la o țară, la o economie. Varianta de austeritate pe care pare că guvernanții ne-o pregătesc este o agonie lungă din care cu greu vom putea ieși.