Stranie metamorfoză a mai suferit patronul în percepţia românească, pe parcursul unei tranziţii spre, abia acum am aflat, fix anul 2012, când vom fi mândri de noi, aşa cum ne asigură nefericitul premier Boc!
Pe vremea lui Iliescu, patronul era socotit ceva rău. Imediat după Revoluţie, în ochii celor formaţi la şcoala culturii organizaţionale de genul "timpul trece, leafa merge", patronul era un hrăpăreţ. Un privatizat, că altfel nu i se spunea, care dădea jos pielea de pe angajat. Nu doar că patronii îl puneau la muncă neîntreruptă pe amploaiat - or, într-o ţară cu nenumărate "ferestre" în program, acest lucru era inacceptabil -, dar îl silea şi la ore suplimentare, să vină sâmbetele şi duminicile la serviciu. Nu tu SRL, nici "şefu’, o şterg şi eu mai devreme, ca s-ajung la şedinţa cu părinţii la aia mică".
Ce să mai comentezi ce-a făcut Steaua aseară, unde mai "sudezi" trei ţigăruşe, ca să alunece gustarea de ora zece? Ehei, oftau oamenii, la patron nu mai merge cu fofilatul, ceea ce intra de la sine în fişa de post ca un drept inalienabil. În general, omul era la dispoziţia unui ins rapace, îmbogăţit peste noapte, care se făcea că te plăteşte, cu diferenţa că nu-ţi mai permiteai să te faci doar că munceşti.
Pe măsură ce a trecut timpul, lucrurile s-au mai nuanţat, oamenii au devenit conştienţi că munca la patron mai poate presupune şi nişte beneficii, nu doar obligaţii. Că nu-i musai să stai chiar smirnă, uite, japonezii şi-au făcut nişte păpuşi cu înfăţişarea patronului şi, când li se urcă la cap, le cară pumni, după care se întorc mai liniştiţi la locurile de muncă.
Pe vremea lui Băsescu, patronul a ajuns ceva bun. De fapt, cel mai bun. Cel-făr-de-prihană. Dacă ne uităm zilele acestea la Realitatea (fie, şi la Antena 3 - din respect pentru profesorul Voiculescu, am fost tentaţi să omitem detaliul că angajaţii săi suspină de dragul altuia!), constatăm că patronul e suma tuturor trăsăturilor nobile ce pot fi puse în cârca şefului de către subalterni excesiv de linguşitori.
Mai întâi de toate, patronul e complet nevinovat, acuzaţiile fiind, evident, o făcătură. Apoi, e un mare intelectual, are o bibliotecă uriaşă. Om sensibil, a scris şi poezii în tinereţe. Nu, nu e nicio ruşine să îl vorbim de bine la postul lui, pe banii lui, pe acest Mecena care, din bucata lui de pâine, ne hrăneşte şi pe noi, şi pe câinele aproape orb după care mascaţii trag ca apucaţii.
Dumneavoastră, cei din public, trebuie să ne înţelegeţi: e criză, iar cel mai bun serviciu din lume e cel pe care îl ai. Şi că altul nu prea se mai găseşte. Unii tremurăm, pur şi simplu, de spaimă că nu mai apucăm leafa următoare şi chiar dacă ăia de la bănci zic că ar mai eşalona ici-colo, ratele tot trebuie achitate până la urmă.
Suntem şi unii care nu trăim din salariu, dar l-am ajutat pe patron cu nişte bani şi, cum să vă spunem mai pe şleau?, ne pare rău de el, dar de noi ni se rupe inima. Una peste alta, patron ca al nostru n-are nimeni! Dom’le, să vezi cât e de omenos, ne obliga să mergem cu el în străinătate de nenumărate ori, de ni se ura de atâta prăjit la soare pe plaje de cinci stele! Ce mai tura-vura, patronul Vîntu e un sfânt protector. Un martir al regimului Băsescu. Acest tartor care se crede veşnic în fruntea ţării, după ce a eşuat lamentabil în condamnarea comunismului, face acum procesul capitalismului. Şi şi-a găsit să-l dea de exemplu tocmai pe Vîntu.
Precum Nicolae Ceauşescu odinioară, întemniţat la Doftana pentru că ar fi făcut propagandă comunistă, Sorin Ovidiu Vîntu e acum în arestul Poliţiei Capitalei pentru propagandă capitalistă. Apărându-l la televizor, susţinem de fapt democraţia, libertatea presei şi cea individuală, bunul mers al justiţiei, neamestecul puterii în toate cele, precum şi supermarketurile pline ochi de marfă, pentru care am ieşit la Revoluţie.
Dincolo de hazul amar provocat de tentativa oamenilor plătiţi de Vîntu (cu scuzele de rigoare, ne temem pentru profesorul Voiculescu de faptul că avocaţii lui SOV nu lucrează doar la Realitatea!) de a-l transforma pe acesta într-un ilegalist al timpurilor noastre, rămân câteva teme de gândire: ce şi cât suntem dispuşi să facem pentru bani? Chiar vrem să recuperăm cultul personalităţii, cu tot cu Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor, de pe vremea lui Ceauşescu? Să dedicăm din nou osanale fierbinţi, de data aceasta, patronu lui? Îi luăm de proşti pe oameni şi le spunem, prin intermediul televiziunii, doar ce ştim sau bănuim că o fi pe placul celui care ne plăteşte?
Sanctificarea lui Vîntu la postul la care acesta e patron reprezintă un derapaj major. Din păcate, nu sare prea tare în ochi, într-un stat care a luat-o pe arătură şi se miră că înaintează atât de greu.