Horia Roman-Patapievici: "Orice societate respirabilă se bazează pe funcţionarea unei forme oarecare de separare a puterilor."
Irespirabile sunt numai societăţile în care nu există nici echilibru, nici control, nici separare a puterilor. Problema crucială a societăţii româneşti după prăbuşirea comunismului a fost dezagregarea monopolului de putere. Problema Frontului Salvării Naţionale, dimpotrivă, era menţinerea lui. În aceste condiţii, centrul politic s-a definit de la sine prin următoarele poziţii, susţinute atunci de o minoritate (din societate, din presă, din lumea politică): pluralism politic; proprietate privată; emanciparea de sub dominaţia statului a presei şi a justiţiei; controlul serviciilor secrete; condamnarea trecutului comunist; deconspirarea fostei Securităţi; drepturile omului. Pe scurt - democraţ ie, capitalism şi stat de drept.
Puterea politică, reprezentată atunci de Ion Iliescu şi sprijinită prin victoria sa zdrobitoare în alegerile din ’90 şi ’92, era pentru un pluralism politic dominat de existenţa unui „partid mare“ (termenul este al lui Mihai Botez), care să se afle sub controlul conducătorului; împotriva proprietăţii private şi în favoarea socialismului; pentru controlul presei şi al justiţiei; pentru păstrarea tăcerii în privinţa trecutului comunist şi împotriva deconspirării fostei Securităţi; pentru colectivism naţionalist şi ezitant faţă de drepturile omului.
Aceste două agende s-au înfruntat la începutul anilor ’90, în condiţii de profundă inegalitate. Puterea deţinea toate pârghiile de comandă, controla toate resursele (inclusiv repartiţia de hârtie pentru presă) şi ţinea cu dinţii de monopolul audiovizualului. Dar opoziţia, care nu controla riguros nicio resursă, poseda arma formidabilă a legitimităţii. Revolta populară condusese la prăbuşirea regimului comunist, deci, orice ar fi spus oricine, revoluţia fusese (măcar în consecinţele ei) anticomunistă. Deşi emanat, adulat şi plebiscitat, Ion Iliescu (şi regimul său) nu aveau această legitimitate simbolică. Prin urmare, în ciuda puterii pe care continuau să o exercite discreţionar (adică fără un echilibru, control ori separare a puterilor), comuniştii rămaşi la putere după 1989 pierduseră, fără să-şi dea seama, puterea de a mai controla centrul dezbaterii publice.
Orice ar fi spus ei, şi pe oricâte canale, poziţia lor politică şi ideologică era în afara centrului democratic şi liberal. Astfel încât, deşi avea toată puterea, regimul Iliescu nu a reuşit niciodată să ocupe centrul. Pentru regimul Iliescu, toate alegerile (mai puţin cele din 20 mai 1990) s-au desfăşurat pe o agendă străină: şi anume, pe agenda opoziţiei, deoarece ţara, deşi îl adora pe Ion Iliescu, intrase după 1989 într-o repoziţionare istorică, având în centrul ei agenda împotriva căreia, cu o mişcare perdantă de ariergardă, el şi toată puterea sa continuau să se lupte. Pe scurt, inegalitatea de care vorbeam mai sus poate fi exprimată astfel: cine avea la începutul anilor ’90 toată puterea nu reuşea să ocupe centrul; iar cine ocupa centrul nu avea acces la nicio putere.
Cât priveşte accesul la dominarea opiniei publice, cheia dobândirii şi păstrării puterii este întotdeauna, în regim democratic, ocuparea centrului. Ceea ce înseamnă că, pe termen scurt, cine posedă puterea poate orice; dar pe termen mediu şi lung câştigă întotdeauna cel care ocupă centrul. Acest mecanism explică dominaţia ideologică stupefiantă a stângismului procomunist în perioada de după al Doilea Război Mondial. Lovitura de geniu a propagandei sovietice a fost impunerea în conştiinţa publică a ideii (false) că singura formă de antifascism real este comunistă: or, dacă antifascismul nu poate fi decât comunist, atunci anticomunismul trebuie cu necesitate să fie fascist. În acest mod, nu doar că toate formele de antifascism de dreapta şi cele necomuniste au fost înlăturate ca doar aparente, dar anticomunismul însuşi a fost diabolizat ca fiind în mod esenţial de extremă dreapta.
Prin această fraudă, adevărul istoric privind genealogia fascismului (care derivă, istoric vorbind, din forme radicale de socialism), a fost complet obliterată: fascismul a fost situat la dreapta, fiind definit în mod absurd ca burghez şi capitalist, iar comunismul, din extremist cum este şi identic (în rădăcina sa genealogică) cu fascismul, a devenit progresist (el, regimul criminal!) şi referinţa centrală a eşichierului politic postbelic. Comunismul a reuşit acest tur de prestidigitaţie ideologică prin colonizarea centrului cu ideea falsă că numai în tabăra comunistă există un antifascism real. Prin urmare, adoptarea poziţiei anticomuniste te arunca în extrema spectrului politic. Preţul cu care opinia publică a plătit această confiscare a centrului a fost impunitatea neruşinată de care s-a bucurat (şi se mai bucură încă) ideile comuniste.
Am folosit această referinţă internaţională pentru a înţelege cât de important este centrul şi cât de decisivă este analiza poziţiilor care îl colonizează. Cine ocupă centrul beneficiază de toate privilegiile centralităţii: nu trebuie să se justifice, e legitim în orice face, poate decide asupra excepţiilor, nu i se contestă dreptul de a fixa agenda publică, are dreptul de a defini extremele. În lupta politică, toate aceste privilegii sunt decisive, pentru că devin, în mâinile celor lipsiţi de scrupule, arme aproape imposibil de contracarat.
(săptămâna viitoare voi aplica această teorie actualei lupte politice)