Răzvan Exarhu: "Nu a mai rămas nimic de ascuns, miştocăreala e pe faţă. "
Crocodilii care se ceartă la televizor au renunţat definitiv să încerce să dea impresia că au scopuri înalte şi că ceea ce vedem are vreo legătură cu cei care asistă şi eventual încearcă să se dumirească de ce ar vota. Nu am văzut des o asemenea turbare generalizată, nu credeam că lumea celor care candidează îşi va da jos de tot schimonoselile respectabile şi că ne va arăta fără dubiu că lupta are alte resorturi decât pare să indice biata noastră speranţă, că energia necesară unui asemenea teatru electric de păpuşi este folosită exclusiv în scopuri retorice. Numărând venele umflate şi cefele transpirate, efectele de campanie şi restul artificiilor, nu e greu să ghiceşti că miza trebuie să fie măreaţă. Cam la fel de măreaţă ca şi confuzia care pluteşte diafan asupra acestui moment şi care ar merita o statuie. E o modalitate bună de a ne da seama cam cât de important devine un vot pe care de altfel nici unul dintre noi nu pune prea mare preţ.
Dacă nu ai la îndemână un termen de comparaţie când eşti expus la o asemenea panoplie a dezgustului, rişti să ţi se pară că mâine va fi mai rău. Dacă experienţele de zi cu zi nu-ţi mai mută privirea de pe marionetele în criză de nervi, dacă nu ai şi un etalon al normalităţii practicate, pe care o evocă toţi cu spume la gură, poate părea că în afară de ăştia nu mai există nimic. Sau că lumea noastră, cu tot ce produce ea, este definitiv produsul acestui discurs dezumanizat şi dezumanizant despre binele omului. Răul apare când cedezi şi crezi că ăştia sunt tot, că ei controlează tot şi că nimic nu scapă neştampilat de efigia stagnării.
Am fost ieri la premiera în cinematografe a unei selecţii de cinci scurtmetraje româneşti, premiate în festivaluri internaţionale. Nu are rost să folosim clişeul cu lumile paralele, nici cel despre undergroundul mântuitor, despre purificare prin artă, nici despre vreo excepţie accidentală, este vorba despre ştiinţa speciei de a produce cu înţelepciune exemplarele care o pot salva.
Pe lângă actorii senzaţionali, avem de aplaudat cinci regizori tineri (alături de mulţi alţii) care, deşi forfotesc în acelaşi vârtej aparent lipsit de volum şi viitor, reuşesc să spună rapid nişte poveşti care-ţi ridică părul pe tine sau te fac să râzi în neştire. Ei sunt Radu Jude, Adrian Sitaru, Paul Negoescu, Bogdan Mustaţă, Alexandru Mavrodineanu. I-am şi auzit vorbind pe o parte dintre ei şi se simţea ceva ce nu se mai vede de mult la televizor şi nici nu mai apare pe lista generală de interes: pasiunea, vibraţia lucrului făcut bine, plăcerea infinită a jocului, imensa satisfacţie pe care ţi-o oferă momentul în care poţi împărtăşi ceva atât de eteric cu oameni vii.
Dincolo de aplauze, apare uneori recunoştinţa pentru cel care ţi-a hrănit bucuria, empatia şi starea asta care face lumea să semene cu un film la care ai tot căsca gura. Nu încerc să ofer vreun panaceu din role de peliculă şi nici nu cred că e bine să faci multe comparaţii. Doar cred că e bine să consemnez public formele de viaţă nemonstruoasă, nemodificată genetic, politic şi cinic. Şi să promovez exprimarea liberă a solidarităţii, a admiraţiei, a încurajării pentru acele gesturi care contrazic tot ceea pare programat, adică inevitabil să ni se întâmple. La urma urmei, fiecare îşi alege filmul în care-i place să trăiască. Deocamdată conduce detaşat în audienţe cel în care începe cu THE END.