Din criză, scapă fiecare cum poate. Banii sunt drămuiţi, nevoile uriaşe, prostia gâlgâitoare. De ce n-avem autostrăzi?
De ce s-a prăbuşit învăţământul? De ce se moare în spitale mai abitir decât pe front? De ce au devenit canalele de televiziuni anticamerele balamucului? De ce nu producem nimic competitiv? De ce am înnebunit cu toţii? Nu e român care să nu se bată în piept cu patriotismul lui, nu e lichea în ochii căreia să nu lucească privirea hipnotică a iluminatului, nu e demagog care să nu fie venerat ca erou al omenirii. Trăim - şi nu de azi, de ieri - în iluzie. În realitate, suntem răi, neruşinaţi, câinoşi, lipsiţi de caracter. Nu e nevoie să ne uităm la televizor pentru a descoperi toate acestea. E suficient să ne privim în oglindă.
Lucruri care pe vremea lui Iliescu aveau o logică - logica ucigaşă a bolşevismului - au rodit dincolo de orice aşteptare. Lozinca atotputernică de atunci, "Nu ne vindem ţara!", a triumfat, spre batjocura ideii de patriotism. Suntem campioni mondiali la hoţii - dar numai din propriul buzunar. Pe vremea lui Ceauşescu, spionajul românesc obţinea tot felul de informaţii de natură economică. Neştiind să le folosim, le transmiteam slugarnici tovarăşilor sovietici, care, în schimb, închideau ochii la dezmăţul paranoic al lui Ceauşescu. Am lichidat industria, am vândut pe nimic tot ce mişca la sol şi tot ce s-ar fi putut afla în subsol. Patriciu zâmbeşte dispreţuitor, fericit că le-a mai tras românilor o ţeapă: i-a lăsat şi fără rafinărie, şi fără bani în prag de iarnă. Discipolul său, Tăriceanu, are şi el motive de jubilaţie: a făcut praf şi pulbere banii ce se mai aflau pe fundul sacului şi a amanetat Insula Şerpilor încă înainte de a fi intrat în stăpânirea ei.
Înţeleg (vorba vine, pentru că nu înţeleg nici în ruptul capului!) că nu putem face autostrăzi. De ce nu le concesionăm altora? Procedeul a dat rezultate extraordinare în alte ţări. Cum de-a reuşit, în doar câţiva ani, fără să scoată un ban din propriul buget, minuscula Slovenie, al cărei teritoriu e brăzdat, de la nord la sud şi de la est la vest, de autostrăzi mai bune decât în Franţa şi Italia, să se descurce? Fireşte că hoţia nu figurează acolo în ADN-ul naţional. Şi nici lenea şi iresponsabilitatea funcţionarilor care sabotează - acesta e cuvântul - procesul de atragere a fondurilor europene. Aş fi foarte curios să aflu câţi dintre cei aproape treizeci de mii de bugetari puşi pe liber în această toamnă provin dintre "specialiştii" cu atribuţii în derularea banilor de la Bruxelles. Aş paria: niciunul. Nu de alta, dar funcţiile cu pricina (gras plătite) au fost împărţite între neveste şi amante de mahări judeţeni şi ministeriali.
E la mintea cocoşului că o ţară care nu investeşte în educaţie, care lasă de izbelişte cultura, bătân duşi joc de propriul patrimoniu, se autocondamnă la dispariţie. Iliescu ştia prea bine de ce era necesar să-i transforme pe profesori în lumpen-proletari: pentru că poporul român trebuia lovit şi la creier, nu doar la stomac. Nu înţeleg însă de ce şi actuala putere perpetuează ura. Dacă un asistent universitar e plasat în noua grilă de salarizare la nivelul unui răcan, iar profesorul universitar se menţine, gâfâind, la vârful treimii de jos, la ce să te mai aştepţi? Mai e viabil un astfel de stat? Mai are cineva nevoie de el - alţii decât împilatorii ce stau la pândă să înhaţe şi ultimele privatizări?
Nereformată, cu toţi dezmoşteniţii sorţii agăţaţi de pulpană, asumându-şi îndatoriri care ţin de paranoia conducătorilor, şi nu de funcţionarea statului modern, România acestui moment e siluită de confreria marilor bogătaşi îngroziţi că prada le va scăpa printre degete tocmai când erau mai siguri c-o vor înşfăca. Duplicitarismul de structură al unei bune părţi a popu laţiei a ieşit la iveală cu violenţa unui vulcan noroios. În teorie, toată lumea susţine restructurarea. În practică, nimeni nu e de acord să fie restructurat tocmai el. Profitând de indeciziile guvernului Boc şi de demagogia unei alianţe şubrede, tot felul de şantajişti din instituţii "strategice" şi din sindicate nu fac decât să mai îngroape, cu fiecare zi, statul român în mlaştina fără fund a neputinţei şi resemnării.
La noi, afli doar din folclor c-am fi avut cândva un comportament bărbătesc. În rest, etosul naţional a intrat pe mâna babelor superstiţioase şi a ghicitoarelor în bobi. Ne bulucim, între două sudălmi, la moaştele diverşilor sfinţi, aprindem lumânări pentru amintirea morţilor, dar nu investim două parale în cei vii. Am dat în doaga procesiunilor medievale, uităm de noi în bairamuri nesfârşite, în "hramuri" şi "rugi" halucinante, iar de muncit, să muncească alţii.
Ce e, aşadar, de făcut? Cum putem ieşi din dezastrul în care am intrat senini şi zâmbitori, iar acum dârdâim speriaţi şi frustraţi? Să ne gândim la ce-au făcut englezii în al Doilea Război Mondial. Churchill i-a avertizat că tot ce le-a mai rămas se reduce la trei cuvinte - "sânge, sudoare şi lacrimi". Dar noi nu suntem englezi. Şi chiar dacă la capitolele sânge şi lacrimi stăm binişor - vezi ştirile bestiale "de la ora cinci" -, cu sudoarea e jale.