L-am avut la Bucureşti pe Amos Oz, unul dintre scriitorii cei mai cunoscuţi de azi. De ani bu ni el e nelipsit de pe lista (e drept, neoficială) a posibililor laureaţi la premiul Nobel pentru literatură.
Bănuiala mea e că autorul israelian nu mai trebuie decât să aibă grijă de sănătatea sa (are 73 de ani, vârstă apropiată de media laureaţilor Nobel) pentru ca în câţiva ani, dacă nu chiar la anul, să-l vedem dând mâna cu regele Suediei în cadrul ceremoniei de la Sto c kholm.
L-am întâlnit. E un omuleţ destul de mărunt, în apa renţă blând şi înţelept, calităţi pe care departe de mine să i le pun la-ndoială. Dar, ascultându-l vorbind, îţi dai seama imediat şi de forţa, uneori chiar de duritatea sa, care fac din el nu un fel de sfânt, ci un om întreg, cu pasiuni şi credinţe pe care ştie să le apere. Ca scriitor e mai curând unul tradiţi ona list, mai atent la oameni şi la situaţii decât la excelenţa artistică propriu-zisă. Cărţile lui sunt subtile psihologic, înţelepte şi pline de compasiune. Numele de scriitori pe care le-a pronunţat pe scena Ateneului sunt semnificative: Cehov şi Tolstoi în primul rând. O întreagă vârstă literară îl desparte de rivalii săi la premiul Nobel, ca de pildă Thomas Pynchon şi Murakami, poate chiar Philip Roth.
În esenţă mi-a plăcut de el: şi când a vorbit, în dialog cu Gabriel Liiceanu, la Ateneu, în faţa unei săli care l-a aplaudat de multe ori la scenă deschisă, şi apoi, la cina luată cu oficiali israelieni şi cu câţiva apropiaţi ai editurii Humanitas, când am avut ocazia să-l cunosc mai bine. Pe scena Ateneului Amos Oz a folosit, ca piloni pentru prezenţa sa publică, patru sau cinci metafore frumoase şi puternice, în jurul cărora şi-a construit discursul. Prima porneşte de la faimoasa afirma ţie a lui John Donne, "Orice om e o insulă". Nu, spune Amos Oz, singurătatea e specifică oricărui om, dar nu şi solitudinea, adică singurătatea asumată. Oamenii nu sunt insule, ci peninsule, legate de ceilalţi prin limba de pământ a umanităţii lor. Un roman, apoi, e ca o căsnicie, faţă de un poem, care e o aventură de o noapte. Romanul nu se face din personaje şi întâmplări, ci din cuvinte. Asamblarea a sute de mii de cuvinte, ca nişte piese de Lego, în roman e adevărata muncă a scriitorului.
Tema principală a autorului israelian, după cum a mărturisit-o, sunt familiile. Parafrazând o cunoscută frază tolstoiană ("Toate familiile fericite sunt la fel, în schimb cele nefericite sunt fiecare nefericite în felul lor"), Amos Oz scrie despre familii nefericite. Dac-ar fi să aleagă dacă să meargă pe Marte sau, prefăcut în muscă, să poată intra în orice casă şi să urmărească viaţa unei familii, ar alege a doua variantă. Acest voyeurism literar constituie esenţa artei prozei de tip tradiţional, de la Balzac încoace. În fine, un scriitor trebuie să scrie nu despre marile probleme ale lumii, ci despre satul său şi vecinii săi, adică despre viaţa celor pe care-i cu noaş te bine. Pentru că în descrierea reu şi tă artistic a vieţii oamenilor celor mai umili se reflectă tot ce ţine de condiţia umană.
Părerile politice ale autorului, mai ales legate de Israel şi de destinul poporului evreu, nu sunt nici comode, nici imparţiale. Imediat se observă, aici, natura pasională a lui Amos Oz, firea sa de luptător. Cel mai bun moment al său de pe scena Ateneului a fost descrierea, înveselitoare ca din Şalom Alehem, a poporului ţării sale: oameni care critică tot şi toate, chiar şi pe Dumnezeu. Israelul e "o ţară cu şase milioane de primminiştri": fiecare cetăţean crede că el ar şti să rezolve cel mai bine problemele ţării, şi se ceartă cu toţi ceilalţi, susţinându-şi zgomotos ideile. Îi doresc lui Amos Oz să primească în curând marele premiu, ca o recunoaştere a valorii sale. Dar chiar dacă nu va fi aşa, pentru mine e destul că îl merită.