Se spune că o imagine e mai grăitoare decât o mie de cuvinte.
Aşa o fi. Privesc fotografia care ilustrează, pe un site de ştiri, un articol altminteri corect şi nu ştiu ce să cred. Autorul vorbeşte despre pretenţia - considerată abuzivă - a statului de a taxa orice venit şi despre dreptul cetăţeanului de a-şi asuma riscul de a nu primi pensie, asistenţă medicală şi de a nu beneficia de protecţie socială, în sensul larg al cuvântului. Deşi e cam târziu să încep o astfel de viaţă aventuroasă, admit că, teoretic, e un model aplicabil.
În fond, de ce să-i faci omului bine cu forţa? E dreptul fiecăruia "de a-şi croi destinul", cum se spunea în comunism, de a fi responsabil sau iresponsabil, de a munci sau de a tăia frunză la câini. Statul ar trebui să fie comunitatea celor care-şi asumă şi îndeplinesc anumite obligaţii, şi nu ultimul colac de salvare la care apelezi după ce ţi-ai batjocorit o viaţă întreagă semenii. Ai votat comunismul, i-ai menţinut la putere pe neocomunişti, iar azi nu ieşi din centura de fier a ideologiei tembelizării propagate de slugile lui Vîntu şi Voiculescu. Şi tot tu faci gălăgie că-ţi merge prost!
Imaginea care însoţeşte articolul se află, însă, în totală contradicţie cu ideile din cuprinsul textului. Ea ne înfăţişează un tânăr obosit, ieşit parcă dintr-o lungă beţie, cu părul în neorânduială ţâşnind de sub o şepcuţă de muncitor constructor, întoarsă cu cozorocul la spate. Individul ţine un cartonaş pe care scrie cu litere de tipar "Absolvent caut job". Nebărbierit şi cu o privire dezamăgit- ostilă, mimica lui sugerează orice, numai cheful de muncă, nu. Că din text lipseşte o virgulă (sau o cratimă, ori măcar două puncte), treacămeargă: au apus vremurile când i se pretindea absolventului de facultate (cum se presupune a fi persoana din fotografie) cunoaşterea decentă a limbii materne. Întrebarea e însă alta: cine ar fi dispus să-i ofere junelui un "job"? Fireşte, unul la nivelul înaltei calificări pe care pretinde c-ar avea-o.
Mi-am pus întrebarea mie însumi: dac-aş fi patron, aş angaja un astfel de individ? Răspunsul mi se impune instantaneu, în limba în care mi s-a adresat, ipotetic, solicitantul: no way! Fotografia trebuie privită ca o metaforă. Ea nu ilustrează neconformismul, ci precaritatea. Nu de aspectul fizic e vorba, ci de sugestia pauperităţii intelectuale. "Pomanagiul" denunţat în articol nu e un cerşetor, ci un specialist în fraudă. El arată, din punct de vedere al pregătirii, ca un paria, dar acţionează cu obrăznicia răcanului trimis să arunce în aer provizia de alimente a inamicului.
Îl recunosc - nu chiar total, dar cu siguranţă majoritar - în acest portret pe tânărul român al momentului. Trecut printr-o şcoală generală mai proastă decât pe vremea când Ion Creangă prindea muşte cu ceaslovul şi printr-un liceu pentru care calificativul ruşinos e un elogiu, studentul român reprezintă, în proporţie covârşitoare, un epitom al paraliziei intelectual-volitive. Neobişnuit să muncească - doisprezece ani de dolce far niente au extirpat orice dorinţă şi putinţă "de a pune osul" -, e şocat când află că trebuie să frecventeze cursurile (de ce, când facultatea e... facultativă?!), că are de parcurs o bibliografie (la ce bun, când copy/paste-ul face savant din ultimul analfabet?), de dat examene. Ba mai are şi surpriza neplăcută să constate că nu toţi profesorii sunt corupţi. Nimic nu l-a pregătit pentru aceste "obstacole". Din familie a aflat că dacă munceşti n-ai timp să câştigi bani, iar la televizor constată că vedete nu sunt oamenii cu carte, ci neruşinaţii, impostorii şi mincinoşii.
N-am nicio iluzie în privinţa revenirii sistemului de învăţământ din România la misiunea pe care a avut-o cândva. Praful şi pulberea s-au ales de eforturile de "reformă", "reconstrucţie", "modernizare". Nu ştiu cum arată, în clipa de faţă, proiectul legii învăţământului, după ce va fi trecut prin defileul de incompetenţă şi cinism al liberalo-pesedismului. Era suficient de prost în forma iniţială, nu cred că era nevoie şi de pietroaiele de moară ale înaltei gândiri a doamnei Andronescu. Ştiu însă că oameni iresponsabili contribuie, de ani şi ani de zile, cu o persistenţă ucigaşă, la aruncarea în aer a fundamentelor statului român, prin distrugerea liantului dintre cetăţeni. Ceea ce vor ei nu sunt, de fapt, "job"- uri, ci perpetuarea sistemului iresponsabilităţii.
Urmărind ce se întâmplă în ţară, uluit de ura de sine a atâtor români, nu pot să nu privesc cu nelinişte curba descendentă pe care alunecăm de mult prea multă vreme. Văd oameni de mare talent înnebunind din senin, simt neruşinarea debordând pe caldarâmuri, mă împiedic de coşurile de gunoi ale resentimentului. Nu ştiu dacă e vorba de complotul bine organizat al indivizilor pentru care ţara numită România reprezintă o primejdie - pentru că, mai devreme sau mai târziu, vor trebui să plătească pentru fărădelegile comise în procesul îmbogăţirii - sau de-o fatalitate istorică. Oricum ar sta lucrurile, dacă ceva esenţial nu se schimbă în cel mai scurt timp, ne-am dus pe copcă!