Am citit multe comentarii, unele inteligente, despre referendumul din 29 iulie şi consecinţele sale posibile asupra situaţiei României şi-a clasei sale politice.
Nu am întâlnit însă niciunul care să arate că, de fapt, acest referendum nu ar fi trebuit să aibă loc, cel puţin nu aşa şi nu acum. Mie mi se pare evident că, prin modul în care a fost pus la cale, ca rotiţă finală din angrenajul menit să-l demită pe preşedinte, el e lovit de nulitate la fel ca întregul angrenaj. Nu se poate să priveşti ca legitim un proces la care s-a ajuns printr-un şir de evidente ilegalităţi, un proces malign, asemenea unui cancer galopant al democraţiei. În cursul acestui proces, legile au fost subordonate scopurilor şi intereselor, şi nu invers, cum se întâmplă într-un sistem democratic. Nu trebuie să uităm niciodată că, prin ţintarul infernal ce a uimit Europa, jucat în aceste ultime săptămâni, puterea actuală şi-a pierdut legitimitatea. Nu mai poate fi vorba de reparat ceva, dimpotrivă, cei care ne-au scos din rândul lumii frecventabile trebuie să fie traşi la răspundere. Nu te poţi aştepta ca tot ei să repare prejudiciile uriaşe aduse ţării. Nu poţi crede că ei, care-au minţit în faţă o lume-ntreagă, vor guverna de-acum democratic, în spirtitul legii şi-al valorilor europene. Cinea minţit o dată, va mai minţi, cine- a furat va mai fura, cine-a recurs la forţă brută va mai recurge. Mai curând decât să repare ceva din răul produs, cei vinovaţi vor merge în continuare pe drumul ales de la-nceput de ei, drumul autorităţii extreme, ca să zic doar atât. Din partea lor mă aştept, dacă vor rămâne la guvernare în ciuda boacănelor de ucenici neascultători de până acum, la practici de acelaşi fel cu cele arătate până acum: intimidarea, denigrarea şi coruperea instituţiilor, amuţirea presei, televiziunilor independente şi-a personalităţilor formatoare de opinie, găsirea de ţapi ispăşitori pentru catastrofele previzibile la orizont. Idealul lor este o situaţie ca în Belarus sau în unele state sud-americane, cu un partidstat cu putere absolută şi o opoziţie decorativă. Din păcate, există şanse majore ca acest lucru să se întâmple. Referendumul care urmează, dictat abuziv de puterea actuală contra unui preşedinte care, în mod obiectiv, nu a săvârşit fapte grave de încălcare a Constituţiei, nu ar fi trebuit acceptat nici de opoziţia politică - din păcate atât de slabă -, nici de societatea civilă, nici de forurile europene. El ar fi trebuit, de fapt, boicotat. Căci încă un lucru despre care se vorbeşte mai puţin e că USL nu e atât de puternică pe cât e PDL-ul, rămas singur, de slab... Acum e însă prea târziu. Vom merge la urne ca oile la abator. Nu e nimic bun de aşteptat de aici. Recursul la popor, în anumite condiţii, şi anume doar când ne convine şi când putem anticipa rezultatul, poate exprima uneori contrariul sensului său: nu exerciţiu democratic, ci pretext pentru tirania majorităţii. Ca de-atâtea ori în istoria nefericitei noastre ţări, ne punem credinţa într-un miracol: că se vantâmpla ceva decisiv în următoarele zece zile, ceva care să slăbească răul atât de tare, încât binele să poată învinge. Eu nu cred însă în miracolele care vin când le chemi. Cred că vor fi ani teribili înainte, cred că ne aşteaptă încercări la care nici nu visăm. Vom merge la urne ca oile la abator. Nu e nimic bun de aşteptat de aici.