Mircea Mihăieş: "Ar trebui, ca profesor, să mă bucur că guvernul îmi măreşte salariul cu zece procente".
Ar trebui să mă bucur că tatăl meu, unchii şi mătuşile mele se simt în al nouălea cer la gândul că mai câştigă nişte bani la pensie. Ar trebui să mă bucur şi pentru că asta înseamnă încă vreo cincisprezece procente la economiile mele: măcar două-trei luni de-aici înainte, se vor descurca singuri. Ar trebui să mă bucur că se vor împuţina scenele asemănătoare celei la care am asistat ieri-dimineaţă: mă aflam într-un supermarket şi, după ce am ales din rafturi cele necesare, m-am aşezat la coadă. O coadă imensă, ca în orice weekend. În faţa mea, un domn în vârstă avea în coş un singur produs: o franzelă feliată. Adică lucrul cel mai puţin recomandabil de cumpărat într-un asemenea loc. Pe lângă faptul că nu e proaspătă, pâinea mai e şi chinuită zile în şir în punga de plastic ermetic închisă. M-am gândit că domnul în vârstă nu cunoştea zona, pentru că la nici zece paşi de magazin se putea cumpăra exact acelaşi tip de franzelă, proaspătă, caldă şi rumenă.
M-am convins, vreo douăzeci de minute mai târziu, că personajul meu cunoştea foarte bine şi zona, şi magazinul, dar şi avantajele - derizorii - ale cumpărării din „supermarché“. Când a ajuns în dreptul casei de marcat, i-a întins vânzătoarei, împreună cu câteva monede, un cartonaş dreptunghiular, spunându-i, totodată, cu bruscă energie: „Stimată domniţă, am şi card de fidelitate!“ Cu alte cuvinte, bietul om aşteptase cuminte la rând, târşindu-şi picioarele în ritmul de melc al avansării spre casierie, doar pentru că în acel magazin putea să cumpere cu câţiva bănuţi mai ieftin o pâine. Că respectiva pâine era nu doar proastă, ci şi deprimant de dizgraţioasă la privit, nu intra în nicio socoteală.
Şi totuşi, nu mă bucur deloc. Pentru că tot acest spectacol al generozităţii guvernamentale nu e decât o minciună. Şi încă una din cele mai sinistre. Adevărul gol-goluţ, pe care politicienii nu-l recunosc nici picaţi cu ceară, e că ne programăm, cu fiecare gest de protecţie socială al firmei Geoană & Tăriceanu, falimentul. Într-un context financiar internaţional cel puţin îngrijorător, iresponsabilitatea guvernanţilor are un înfricoşător ton lugubru. Fiecare nouă măsură aşa-zis „protecţionistă“ ucide iluzia că vom apuca şi vremuri cu adevărat bune, că vom vedea şi altceva decât promisiuni în stil „epoca de aur“, cu bucăţi de morcovi agitate la capăt de băţ, în faţa măgarilor apatici care suntem.
De câteva luni, liberalii lui Tăriceanu au intrat în febra cumpărăturilor: nedemnii urmaşi ai Brătienilor se dau de ceasul morţii pentru a-şi adjudeca meseria de viitori lachei ai lui Geoană (dacă, desigur, acesta va supravieţui mizerabilului „scandal Birchall“). E suprema bătaie de joc la care puteam asista. A devenit limpede în ultimele luni că pesedeii, şi nu liberalii, capitalizează unda de şoc a cadourilor făcute unei populaţii dezamăgite, disperate şi pregătite să accepte orice, fie şi bomboane otrăvite. Ceea ce se întâmplă cu banii publici acoperă sută la sută definiţia cuvântului mită.
Din nefericire, urechile cândva receptive la vocea raţiunii au surzit cu totul. Oriunde te-ai întoarce, nu vezi decât feţe deprimate. Oamenii nu mai cred în nimic şi nu mai vor nimic. Într-atât de violent a fost răsturnată tabla valorilor, încât lumea priveşte scârbită, descurajată, ca şi cum ar vrea să se elibereze din chingile unui blestem. Cei care-ar trebui să stârpească seminţele corupţiei nu fac decât să le dea îngrăşământ şi să vegheze ca molima să se întindă până în cel mai îndepărtat cotlon.
Evident că nu suntem doar ţara pomenilor guvernamentale - pe care tot noi le vom plăti, ba chiar cu vârf şi îndesat! -, ci şi ţara vulgarităţii ridicate la rang de normalitate. Dacă un Prigoană a ajuns să ne dea lecţii de cultură plastică (determinându-l pe unul dintre pictorii căruia bine-cunoscutul mecena al gunoaielor era cât pe ce să-i aplice faimosu-i tratament cu „pliciul“ să-i răspundă că el a pictat exact ceea ce vede la televiziunile unde apare chiar Prigoană şi angelica-i consoartă, două monumente, după cum bine ştim, ale decenţei, bunului-gust vestimentar şi limbajului corporal pios), dacă un jurnalist cu breton ajunge să urle în gura mare că vrea cenzurarea creaţiei artistice, de ce să ne mai mirăm că omul de rând pare mai degrabă o maşinărie damblagită, o jucărie cu baterii, dar fără motor, un stârv moral ambulant, tocmai nimerit să-l încalece toţi nemernicii neamului, în goana hulpavă după voturi?
Într-o astfel de ţară, n-ai cum să te simţi în largul tău nici dacă guvernul îţi măreşte salariul din două în două ore. E ţara în care ideea de onoare şi decenţă e întrupată de Tăriceanu, iar nivelul cultural de maximă altitudine e croit după statura gigantică a privitorilor de la OTV. E ţara morcovilor putrezi pe care-i îngurgităm masochist pe post de trufandale.