Mircea Mihăieş: "Am avut zilele trecute privilegiul să stau de vorbă cu Nicolae Covaci, legendarul lider al formaţiei Phoenix".
Stranie senzaţie: parc-aş fi întâlnit un personaj tocmai coborât dintr-o frescă. Arată, vorbeşte şi se mişcă exact ca un om pentru care mediul firesc e istoria. Dezinhibat, „înfipt“, energic, autoritar, nu are nicio reţinere să-ţi împărtăşească obsesiile şi părerile lui - întotdeauna definitive, răspicate, neadmiţând vreo replică. Dacă-l contrazici - aşa cum, amuzat, cu delicateţe, am îndrăznit -, eşti imediat pus la punct: „N-ai priceput nimic, taci şi mai gândeşte-te!“.
Cea mai recentă obsesie a lui Nicu Covaci e originea celtică a românilor. „Ascultă «Mugur de fluier» şi-ai să înţelegi despre ce vorbesc“. Nu e nevoie să reascult „Mugur de fluier“ - îi ştiu pe de rost fiecare notă. Nu prea văd însă celtismul, dar nu asta e problema. În fond, dintre obsesiile disproporţionate de acest fel s-a ivit una dintre cele mai impresionante opere ale pop-rockului românesc. Cine, dacă nu un individ cu harul înnăscut al provocării, al scormonirii improbabilului, cu vocaţia haiducismului artistic şi ideologic, ar fi descoperit în precreştinismul nostru o bijuterie precum „Paparuga“? Sau, în ritualurile de înmormântare bănăţene, o melodie cutremurătoare, numită „Cocoşii negri“? Cine altul a avut forţa de a face cunoscute, fără a recurge la retorica naţionalismului deşănţat al epocii, figurile unor personaje mitologice, precum Meşterul Manole şi Negru Vodă, ori ale unora istorice, ca Pavel Chinezul? A fost nevoie de forţa acestui tăvălug uman pentru a se impune - în egală măsură - autorităţilor şi publicului.
Şi totuşi, Nicolae Covaci nu e un om fericit. Indivizi care-au realizat în viaţă de sute de ori mai puţin decât el s-au retras pentru a-şi savura traiul fără griji. La şaizeci şi unu de ani, acest etern hatman e la fel de tânăr, dar şi neliniştit, ca acum aproape o jumătate de veac, când s-a urcat pentru prima oară pe o scenă. Şi la fel de dornic de a-şi rosti mesajele. Nu e o exagerare să spui că Phoenix-ul e echivalentul românesc al unor trupe precum The Beatles sau The Rolling Stones. Vă puteţi, totuşi, imagina că în România nu se găsesc distribuitori pentru creaţiile legendei Phoenix? Vi-i puteţi imagina pe Paul McCartney sau pe Mick Jagger stând la tocmeală cu rechinii industriei muzicale pentru a-şi găsi loc în rafturile magazinelor? Ei bine, asta se întâmplă - spre ruşinea noastră generală - cu creaţia celei mai originale formaţii pop-rock româneşti. Urmăriţi clasamentele de pe Amazon.com şi veţi observa că şi astăzi, la aproape o jumătate de secol de la întâia imprimare, discurile Beatleşilor avansează vertiginos spre locurile de frunte ale clasamentelor întocmite pe baza vânzărilor.
Dar, pentru a se vinde, o marfă trebuie să existe. Căutaţi prin magazinele româneşti şi veţi constata că între miile de gunoaie sonore veţi găsi un CD Phoenix doar prin miracol. Nu lipsesc ultima siliconată promovată de televiziuni şi cea mai recentă nulitate pompată prin staţiile de radio, dar nu există albumele Phoenix! Îl înţeleg perfect pe Nicolae Covaci atunci când spune, cu amărăciune: „M-am luat de piept cu comuniştii, şi m-aş lua din nou, dar nici capitaliştii nu-mi inspiră vreun strop de simpatie!“ E drama, e destinul artistului să cadă mereu între lumi. Să fie urât, hăituit, urmărit pas cu pas, în una, şi privit cu indiferenţă, când nu dispreţuit pe faţă, în alta. Într-un astfel de hău putred al istoriei a nimerit şi acest personaj care, oricâte controverse, ridicări din umeri, iritări şi antipatii ar provoca, şi-a pus amprenta pe o întreagă epocă.
Generaţia mea nu s-a tâmpit cu totul şi pentru că au existat, din când în când, supape precum această esenţă de lemn tare şi preţios, numită Nicolae Covaci. A sacrificat totul - viaţă personală, linişte, familie - pentru muzică şi pentru mitul la care a trudit ca un sclav. Îi datorăm întreaga noastră recunoştinţă, dar şi gestul minim de a-l ţine aproape de noi. Dar cine s-o facă? Instituţiile culturale birocratizate până la paranoia? Casele de discuri, gata să ia şi pielea de pe tobele formaţiei? Miliardarii urcaţi în văzduhurile propriei nemernicii? Oare chiar suntem o naţie capabilă să producă pe bandă rulantă personaje de calibrul lui Nicolae Covaci, încât să pretindem să ne bată el la uşă, în loc să-l aşteptăm, aşa cum s-ar cuveni, la aeroport, şi să-l conducem la inaugurarea statuii pe care i-am înălţat-o în timp ce el dădea naştere unor piese amar-penetrante, ca „în umbra Marelui URSS“? Sigur că, în perspectivă istorică, există o compensaţie: compoziţiile Phoenix sunt cântate de adolescenţii de azi ca şi cum ele ar proveni din folclor. Dar, deocamdată, lăcomia inimaginabilă a distribuitorilor - organizaţi mafiotic, cu teritorii aprig delimitate ale punctelor de vânzare - ridică baraje de netrecut între muzica lui Nicu Covaci şi românul pentru care setea de frumos n-a dispărut cu totul. O sete care va dispărea însă curând, fiţi siguri, strivită sub halucinogenele manelismului atotbiruitor.