Kestia asta cu viaţa sănătoasă aduce deja cu lupta pentru pace. Nu contează că facem totul harcea-parcea, important e să se lase liniştea la final.
A apărut o fascinaţie generală pentru cuvinte din astea care se scriu de obicei cu majuscule pe ambalajele unor produse superchimice de la hypermarket: tradiţii, ţărănesc, ardelenesc, cămară, de casă, bunica - mai puţin bunicul, care e evocat mai ales în contexte alcoolice sau la muştaruri. Se ştie bine că, într-o casă de oameni gospodari, bărbatul face muştarul. Aşa a fost dintotdeauna la noi şi aşa trebuie să rămână lucrurile în continuare. Aici mergea un emoticon, dar poate că e prea devreme. Dacă survolaţi târgurile astea cu produse tradiţionale, sanki sănătoase, o să aveţi surpriza să vedeţi nişte mutre mai încruntate decât dimineaţa la 6 în metrou.
Nici urmă din voioşia şi bucuria cu care s-ar presupune că merge lumea la un shopping de bunătăţi. E adevărat că adeseori nici vânzătorii nu par mai revergoraţi decât haitele de cavaleri ai mesei rotunde şi pline de cârnaţi. Nici mizanscena nu suferă de vreo bănuială de stil, de simplitate şi puritate, aşa cum s-ar presupune că ar trebui în contextul ăsta de ţărănie apotropaică. Oameni rebegiţi de frig sau exasperaţi de discuţiile cu clienţi care îşi exercită pe lung dreptul la informare, plastic mult, natural desigur, un fashion de Făurei şi acel aer de talcioc la marginea drumului. Pe scurt, tradiţii cu de toate. Peste toate astea, însă, pluteşte sentimentul ăsta, că mai mult de trei sferturi din cei care vând nu au mai mult habar de gusturi decât sectanţii vieţii sănătoase, care cumpără produsele. Aşa cum se întâmplă de obicei în contexte din astea cu semnificaţii de viaţă naturală, fără e-uri, cele mai mari cozi sunt la cărneturi.
Românul ştie că viaţa sănătoasă şi aroma fină vin negreşit din afumătoarea în care a fost aruncat un porc hrănit cu ce s-a nimerit şi din care iese şi acea unică pastramă neagră, pentru că orice connaisseur ştie deja că negrul subţiază. Îmi plac la nebunie pieţele şi sunt convins că sunt unul din cei mai buni selecţioneri de brânză din ţară. Apucăturile astea le-am moştenit de la tatăl şi bunicii mei, de la care am învăţat că totul se gustă întâi. Şi tot sper să văd renăscând atmosfera din băcăniile de care îmi povesteau, unde se adunau bărbaţii să cumpere delicatese, pe care le şi testau alături de un ţoi de ţuică bună. Când vine vorba de lucruri sau gusturi simple, reflexul general e să le trimită spre acelaşi merge şi aşa care domină viaţa noastră. Nu trebuie să ai nişte sânge grecesc, ca mine, ca să pricepi că un ulei bun, alături de nişte roşii gustoase şi o brânză facută cu dragoste pot rezolva orice exigenţă de rafinament. Am primit cadou o zacuscă făcută de mama lui Marius Tudosiei, creatorul Băcăniei Vechi. Am atacat borcanul în trafic, atât era de bună, şi am sunat să mulţumesc, ştiind că ăsta e cel mai profund compliment posibil. Apoi i-am sunat pe ai mei, ca să le reamintesc de momentul în care, copil fiind, am mâncat plângând o zacuscă iute făcută de finii lor, că aşa se nimerise bolul la mine. La 9 ani sau cât oi fi avut, am realizat că e unul din cele mai importante repere de gust din viaţa mea, prototipul oricărei reţete de zacuscă. Era şi este perfectă şi e cheia de interpretare pentru tot ce am gustat de atunci încolo. Poate că sunt un tip norocos sau doar foarte atent. Dar sunt sigur că descoperirea gusturilor bune e o reţetă a fericirii. Iar ceea ce mănânci îţi influenţează spiritul.
Mediocritatea, stagnarea, prostia şi tristeţea din jur vin şi din farfurie. Încrâncenarea şi nepăsarea cu care îşi fac oamenii alegerile, evocând principii nobile - ca viaţa sănătoasă, sunt calea sigură către ratarea ieşirii spre acea formă de normalitate în care lucrurile simple sunt mai mult decât un clişeu folosit de milionari excentrici. De aici mai departe, parafrazând un înţelept francez, parizerul va fi ţărănesc sau nu va fi deloc.