În data de 7 septembrie, într-o tăcere deplină a autorităţilor, dar şi a presei, a fost publicat ultimul bilanţ privind absorbţia fondurilor europene.
Pentru prima oară, în acest bilanţ figurează un minus de 35 de milioane de lei reprezentând prefinanţări retrase în cadrul Programului Operaţional de Mediu. Rezultatul final: procentul plăţilor către beneficiari a ajuns, la 31 august 2011, la doar 13,47% din totalul alocărilor UE pentru România în intervalul 2007-2013. În 31 iulie 2010, reuşisem să cheltuim 10,31% din această alocare (datele pentru august 2010 sunt de negăsit pe site-ul autorităţii de coordonare a instrumentelor structurale). Făcând diferenţa, observăm că, în 13 luni, România a crescut gradul de absorbţie cu doar trei procente. Un calcul, poate prea simplist, ne arată că ar mai fi nevoie de vreo 28 de ani ca să cheltuim toţi banii. Mai mult, în loc ca plăţile către beneficiari să crească de la o lună la alta, iulie şi august au fost catastrofale, mult sub performanţele înregistrate la sfârştul anului trecut. Să contextualizăm puţin această situaţie, în raport cu alte obiective pe care România şi le-a propus în cadrul UE. Nu am reuşit să intrăm în spaţiul Schengen în martie 2011, aşa cum ne stabilisem. Aşteptăm rezultatele reuniunii miniştrilor de interne şi justiţie, de la sfârşitul lui septembrie, dar puţin probabil să ni se ofere altceva decât perspectiva unei aderări parţiale, cu frontierele aeriene. Nu sunt semne că oficialii de la Bruxelles ar renunţa la Mecanismul de Cooperare şi Verificare. Nu am reuşit să aducem la Bucureşti sediul vreunei instituţii europene, aşa cum visam în anul 2007. Să colorăm acest peisaj cenuşiu, menţionând performanţa (aş zice uimitoare!) de a impune un român în importantul post de comisar al agriculturii. Aşa arată fotografia momentului în care cabinetul Boc apelează din nou la resursele Palatului Cotroceni şi vrea să aducă un consilier prezidenţial în postul de viitor ministru al fondurilor europene. Leonard Orban, ex-comisar european, personaj fără de partid, dar apropiat ideologiei liberale (a participat la reuniunile europarlamentarilor liberali), este probabil tot ceea ce poate da mai bun estabilishmentul politico-administrativ care conduce România. Însă, deşimi repugnă misiunea de cucuvea prevestitoare de rele, numi dau seama ce şanse mai are Orban să repare ceva din dezastrul care se configurează. Cea mai importantă întrebare: ce puteri va avea noul membru al guvernului? Fiindcă, dacă i se va da în sarcină "coordonarea" unor agenţii şi autorităţi, putem spune de pe acum că Leonard Orban va fi priponit în rolul de ţap ispăşitor. În România, când spui "coordonare", spui: "ia matale un scaun, stai pe lângă noi şi lasă-ne să ne facem treaba". Aşa cum arată majoritatea analizelor, principala problemă în absorbţia fondurilor europene este corupţia. Zona arată ca un regat feudal înainte de instaurarea monarhiei absolutiste. Mai fiecare demnitar implicat se poartă ca un mare duce, care-i vămuieşte pe toţi cei care trec pe domeniul său. Faptul că Orban are binecuvântarea lui Băsescu este un prim avantaj în faţa baronilor fondurilor europene. Dar nu este suficient. În 2012, va veni momentul dur în care banii europeni vor fi luaţi de la cei care nu-i pot cheltui şi redistribuiţi către cei care au performat (termen destul de relativ, în situaţia dată). Cel care ar trebui să impună o decizie ar fi viitorul ministru, pentru că nici un membru al guvernului nu va dori să fie pus în ruşinoasa situaţie de a recunoaşte că nu este capabil să absoarbă fondurile venite de la Bruxelles. Orban are nevoie de instrumente de control şi de suport politic care să-i permită să intre fără teamă în război cu protipendada partidelor aflate la guvernare. Dacă le va primi, nu cred că va face minuni cu fondurile pentru 2007-2013, dar poate va reuşi să convingă Comisia Europeană să nu ne reducă alocările pentru 2014-2020. Dacă nu, va trebui să scădem din puţinele fonduri absorbite şi inutila cheltuială cu un ministru fără de putere, stăpân peste un birou prăfuit din Palatul Victoria.