Îmi amintesc că, pe vremuri, m-a impresionat teribil un strămoş al filmelor catastrofice de azi, "Scufundarea Japoniei" ("Nippon Chinbotsu" în original).
Apocalipsa arhipelagului răsăritean avea acolo tragismul şi grandoarea pieirii, într-o singură noapte, a fabuloasei insule Atlantida. Dezastre inimaginabile de acest fel s-au mai petrecut în istoria lumii noastre, un fir de praf în univers, şi se vor mai petrece. Amintirea potopului, comună atâtor civilizaţii, este poate rememorarea difuză a zeci sau sute de evenimente locale în care-au pierit pământuri şi oameni. Fireşte, zilele acestea nu s-a-ntâmplat nimic, slavă Domnului, care să amintească de scenariul acelui film. Încercată greu de cutremurul din largul coastelor sale şi de tsunamiul care-a urmat, îndoliată după miile de victime, Japonia n-ar fi fost totuşi îngenuncheată de natura oarbă, căci hărnicia poporului nipon e proverbială. Iată însă că, absurd şi dureros, ţara aceasta paşnică şi industrioasă e azi ameninţată chiar mai mult de un dezastru modern, tehnologic, necunoscut până de curând umanităţii. E tragic şi ironic că Japonia, victima arhetipală a erei nucleare prin Hiroshima şi Nagasaki, este iarăşi lovită din plin, de data asta de "bombele paşnice" fabricate de ea însăşi. Simbol al civilizaţiei postindustriale, ea resimte azi riscurile tehnologiei avansate, la fel de oarbă şi de imprevizibilă ca şi natura.
Căci să construieşti cincizeci de centrale nucleare într-una dintre zonele seismice cele mai active ale lumii înseamnă să-ţi iei un risc major, incalculabil. E aproape o inconştienţă. E adevărat, nu există-n această ţară nici cărbune, nici petrol. Dar, măcar în momente ca acesta, nu poţi să nu te-ntrebi dacă foamea de energie a industriei japoneze ultraperformante justifică până la urmă acest risc. Energia nucleară are susţinătorii ei, dar şi opozanţi înverşunaţi, care tocmai astfel de evenimente potenţial catastrofale profeţesc de când există centralele nucleare. În momentu-n care scriu acest articol, avariile de la Fukushima încă n-au transformat centrala într-un Cernobâl. Dar nu ştiu care va fi situaţia când îl veţi citi dumneavoastră.
Mulţi dintre noi stăm totuşi liniştiţi, căci Japonia ni se pare foarte departe. Este însă o iluzie. Astăzi nici o regiune a lumii nu mai e cu adevărat departe. Epidemiile, radiaţiile, terorismul şi atâtea alte nenorociri nu mai cunosc nici distanţe, nici graniţe. Suntem toţi în aceeaşi oală. Cernobâlul ne-a atins mai mult decât vom şti vreodată. Ne poate atinge şi Fukushima. Şi oricare dintre miile de centrale nucleare din lume, de generaţii diferite, concepţii constructive diferite, grade diferite de siguranţă. Singura speranţă pe care-o putem avea acum este ca drama din Japonia să repună-n discuţie tehnologia, mai mult, filosofia energiei nucleare, pentru ca ea să devină cu adevărat sigură sau să se renunţe la această sursă definitiv.
Avem şi noi problema noastră locală, centrala nucleară de la Cernavodă. Nu ştiu câtă importanţă are ea pentru securitatea energetică naţională. Ştiu însă că nu e printre cele mai avansate tehnologic şi nici printre cele mai sigure din lume. Şi ea e aşezată într-o zonă seismică. N-am văzut în ziare ca factorii politici responsabili să fi cerut zilele acestea (când germanii îşi închid o parte din centrale) vreo verificare tehnică serioasă la Cernavodă. Sper să se facă, şi să se facă bine.
Un efect extrem de grav al tragediei nipone este că ea a copleşit, în mass-media, tragedia libiană. A făcut să uităm, de-o săptămână- ncoace, masacrul care se petrece în toate colţurile acestei ţări unde avioane, tancuri şi elicoptere înăbuşă dorinţa de libertate a libienilor. Nimeni nu poate şti câte orori, ucideri şi torturi au loc acolo chiar în aceste clipe. Nimeni nu poate estima câte milioane de oameni vor fi, ani lungi de-aici înainte, urmăriţi şi persecutaţi dacă regimul Gad dafi iese victorios. Tăcerea sau bâlbâiala lumii civilizate în faţa acestui triumf al dictaturii, care se conturează, e o mare ruşine, care nu va putea fi răscumpărată prin nimic. Libia este pur şi simplu reabandonată lui Gaddafi de către aceleaşi puteri care l-au înlăturat pe Saddam şi care-au intervenit în fosta Iugoslavie pentru motive mai puţin întemeiate. Se poate spune că rebelii libieni au resimţit indirect evenimentele din Japonia mai teribil decât oricine altcineva din afara arhipelagului. Trăim vremuri bizare şi triste. Parc-ar vrea cineva cu tot dinadinsul să ne vâre-n minţi obsesia stupidă a lui 2012...