Puţinii care îndrăznesc să reamintească în aceste zile cine a fost Păunescu sunt taxaţi drept "străini de neam" şi "lipsiţi de respect pentru morţi".
Cam la fel s-a vorbit şi când s-au dus pe cealaltă lume un Mihai Ungheanu ori un Paul Niculescu-Mizil. Cu discrete excepţii, din raţiuni care se cer examinate atent, pare să domnească un doliu universal care interzice echilibrul evaluativ şi aboleşte referinţele la rolul său politic. Contribuţia lui Păunescu la reproducerea regimului comunist în România nu a fost câtuşi de puţin neglijabilă, aşa cum foarte clar a demonstrat Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Ceea ce se întâmplă în aceste zile cu idolatrizarea lui Păunescu este un nou exemplu din seria acelora care l-au făcut cândva pe Paul Goma să scrie, cu obidă şi disperare, cartea "Amnezia la români".
Despre Adrian Păunescu sunt multe de spus. A intrat triumfal în literatură, a beneficiat de laude din partea unor critici redutabili. Ani de zile însă Păunescu a acompaniat şi a justificat prin versurile sale ideologia oficială a regimului comunist. A fost un sacerdot entuziast al religiei politice a ceauşismului (spre a relua formularea profesorului Eugen Negrici). A exprimat nu doar paseismul tribalist al regimului, pretenţiile neo-feudale, dar a contribuit cu sârg la plăsmuirea vulgatei sale xenofobe. Un cititor al articolului pe care l-am publicat pe site-ul HotNews a găsit o excelentă caracterizare pentru opera a lui Păunescu din ultimele decenii: "Versurile lui sunt un fel de seminţe de floarea soarelui/bostan pentru neamul românesc: ceva foarte naţional, care se consumă în masă, pe stadioane, un obicei pe care intelectualii rasaţi nu îl au, dar care e foarte răspândit în rândul claselor de jos şi de mijloc (ultimii cu pretenţii foarte clare de intelectualism)."
Este aşadar cât se poate de normal să-l regrete astazi toţi foştii politruci şi securisti, membrii profitocraţiei regimului totalitar şi urmaşii lor, toţi cei care se obstinează să creadă că Nicolae Ceauşescu, omul care a înfometat şi a ofensat un popor întreg, a fost un veritabil patriot. Nu i-a fost suficient cât l-a cântat pe Ceauşescu, cât a venerat-o rimat pe Elena, la moartea lui Nicu Ceauşescu a produs un poem interminabil menit să-l imortalizeze pe "prinţişor". Sfânta Treime a comunismului dinastic şi-a aflat în Adrian Păunescu trâmbiţaşul privilegiat. În 1978, după ce generalul Ion Mihai Pacepa a rămas în Occident, Păunescu a publicat în "Flacăra" (feuda sa culturală) un poem de o rară vehemenţă intitulat "Blestem trădătorului de ţară".
Adrian Păunescu a fost toboşarul neobosit al "Epocii de Aur". Un talent real s-a înecat în abisul servituţii voluntare. Iată un fragment din "Raportul Final" direct legat de rolul lui Adrian Păunescu în anii dezonoarei, spaimei şi infamiei: "Cenaclul Flacăra a început în curând să semene, prin rânduială şi gestică, cu săvârşirea unui ritual: modelul religios pare a fi indispensabil propagandei totalitare când vrea să aibă succes. Poetul nu uita, însă, niciodată să amintească tuturor celor încântaţi de ce văd şi de ce simt că datorează Conducătorului suprem - care vorbeşte prin gura lui - supunere şi iubire, căci numai El le poate asigura, în vremurile acelea tulburi şi în colţul acesta de lume, liniştea şi stabilitatea. Nimeni nu a făcut un mai mare serviciu propagandei şi regimului lui Ceauşescu. Nu putem uita că a atras într-o cursă propagandistică sufletele candide ale adolescenţilor, izbutind să deverseze energiile lor explozive în numele supravieţuirii unui regim odios." Aceste rânduri sunt completate de comentariul Ioanei Munteanu pe forumul HotNews: "Starea de spirit pe care a creat-o Păunescu, acel amestec perfid de exaltare juvenilă, transă a unei religiozităţi atee, amoralitate cronică, senzaţie de a ieşi din chingile neputinţelor străvechi, nevoie disperată de a împărtăşi bucurii colective îndelung aşteptate într-o istorie mai mult decât frustrantă, lipsa de repere morale şi politice, naţionalism lătrător, confuzie gregară etc. - starea de spirit a Cenaclului Flacăra e mult mai durabilă decât am fi crezut."
Adrian Păunescu s-a căţărat febril şi entuziast pe scara puterii, a obţinut un statut unic în România mizeră a acelor ani. El a învăluit o realitate sordidă şi umilitoare în veşmintele imaginilor iniţial seducătoare, ulterior gongorice şi pompieriste. Talentul i s-a stins pentru că şi l-a abandonat. În locul disidenţei, a ales să-l slăvească pe Nicolae Ceauşescu în metafore pe cât de grandilocvente, pe atât de buimăcitoare. Păunescu nu a avut limite în dorinţa de a fi trubadurul "Epocii de Aur". Arhitect impenitent al utopiei ceauşiste, a fost el însuşi o instituţie a acestei dictaturi.
- Toboşarul "Epocii de Aur": despre Adrian Păunescu (I)