Ion Iliescu a fost un consecvent aparatcik comunist. În condiţiile în care dictatura lui Ceauşescu a devenit tot mai aberantă, Iliescu a fost relativ marginalizat.
Nu a fost arestat, nu a fost anchetat. Nu şi-a ridicat vocea niciodată împotriva sistemului comunist, a refuzat să semneze "Scrisoarea celor 6, alături de Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Constantin Pârvulescu, Silviu Brucan şi Grigore Răceanu. După decembrie 1989, a făcut tot posibilul pentru ocultarea adevărului despre Revoluţie, s-a opus decomunizării, a organizat torpilarea partidelor democratice şi subminarea renăscutei societăţi civile. Ion Iliescu a fost direct implicat în tenebroasele acţiuni care au urmat fugii cuplului Ceauşescu, în organizarea simulacrului de proces, în mineriade şi în geneza "Patrulaterului Roşu".
Ion Iliescu, un personaj care şi-a început cariera politică ca entuziast activist UTC, participând la măsluirea alegerilor din noiembrie 1946, nu a fost şi nu este un susţinător al societăţii deschise. Auzindu-l vorbind acum despre "spaţiul civilizaţional occidental" pe cel care a glorificat, vreme de decenii, spaţiul anti-civilizaţional comunist, nu poţi să nu izbucneşti în râs. Trei au fost componentele esenţiale ale regimului Iliescu: clientelismul, corupţia şi cinismul.
Principalul discipol al lui Ion Iliescu este Crin Antonescu, indiferent de momentele de criza din relaţiile lor şi de veştmintele ideologice afişate ostentativ. Asemeni lui Iliescu, Crin gândeşte manicheist, în termeni leninişti, de "care pe care". Mai ţineţi minte fraza lui Iliescu, "N-am pregătit plăcinta ca să o mănânce ei"? sau delicata referinţă la "sula-n coaste"? Iată o declaraţie recentă a lui El Crin îmbibată în sintagmele urii: "Pentru ceea ce fac Traian Băsescu şi ai lui în ţară, noi îi calificăm drept duşmani. Ne vom lupta cu ei cum te lupţi cu un duşman, nu cu un adversar… Avem multe probleme să organizăm o asemenea armată de asemenea anvergură, suntem mereu în progres, ei de asta turbează… îi vom nimici. Vom elibera această ţară de ei".
Sigur, în 1996, Ion Iliescu a acceptat alternanţa, un lucru care trebuie recunoscut. N-a făcut-o cu plăcere, până în ultima clipă a agitat spectrul peremist al posibilei dezmembrări a ţării, dacă ar câştiga Convenţia Democratică. Era însă după dispariţia URSS, la un ceas istoric în care doar Lukaşenko mai încerca menţinerea vechiului sistem dictatorial-poliţienesc în Europa.
La 82 de ani, Ion Iliescu propune o serie de reflecţii despre propriul destin politic. Spre deosebire de un Bârlădeanu, care a admis că opţiunea istorică a lui Corneliu Coposu a fost cea corectă, Ion Iliescu rămâne omul fără regrete. Nu regretă nici măcar faptul că l-a graţiat, pe ultima sută de metri a ultimului său mandat, pe Miron Cozma. Ori că i-a acordat lui Vadim Tudor ordinul "Steaua României". Nu regretă fratricidul din decembrie 1989. Nu regretă că i-a adus pe mineri la Bucureşti în iunie 1990. Nu regretă că, datorită lui, România a întârziat istoric de o manieră greu de recuperat la capitolul reforme economice, morale şi sociale.
Ion Iliescu a fost fericit ca student la Moscova, a fost fericit când organiza represiunile anti-studenţeşti din perioada 1956-1960, a fost fericit ca prim-secretar al UTC şi Ministru al Tineretului sub Ceauşescu, a fost fericit când, împreună cu Măgureanu, Stănculescu, Roman, Brucan şi Voican Voiculescu, l-a terminat pe Ceauşescu. A fost fericit în iunie 1990 când le-a mulţumit minerilor pentru "patriotismul" probat în timpul acţiunilor barbare din Bucureşti. Când Ion Iliescu vorbeşte despre "esenţa demnităţii umane" nu pot să nu mă gândesc la formulele ritualizate şi găunoase ale "Epocii de Aur". Exercitarea puterii de dragul puterii, nu fericirea umană, a fost scopul politic al lui Ion Iliescu. Comentariile la acest articol sunt suspendate!