Mircea Mihăieş: "Într-o ţară în care hrana principală e circul, nici nu se putea altă coaliţie de guvernare decât cea actuală."
Nu vreau să spun că vor urma scandaluri după scandaluri. Dimpotrivă. Vom avea, la nivel guvernamental, o linişte de-o să ne ţiuie urechile. Flexibilitatea nemărginită a lui Emil Boc va constitui un factor de omogenizare cum n-a mai văzut de multă vreme Dâmboviţa. Voiam doar să spun că după patru ani de hârâială, de compromisuri, de şantaje şi pomeni ce-au anulat diferenţele dintre politicile de dreapta şi cele de stânga, nimic nu mai pare scandalos. Ca unul profund şocat de mezalianţă, îmi dau, totuşi, seama că nu sunt capabil să produc argumente politice (şi nu morale) suficient de solide pentru a denunţa realitatea momentului pe care-l trăim. Se spune că în dragoste „prima tăietură e cea mai adâncă“. În politică e altfel: ultima rană e cea mai dureroasă. Ar fi trebuit să ştiu acest lucru, să nu mă iluzionez că e posibilă - aşa cum aş fi vrut - o reconciliere între liberali şi democraţi-liberali.
Avantajul unei astfel de situaţii e că-ţi rămân suficiente motive de amuzament punctual (pe lângă tragedia care ne paşte pe toţi!). Merită s-o vezi, de pildă, pe Abramburica de la Educaţie dând din colţ în colţ pe tema măririi cu cincizeci la sută a salariilor profesorimii. După impetuozitatea din campania electorală, după precizia socotelilor făcute cu plaivazul direct la televizor, după felul cum vorbea, cu buzele rotunjite, accentuându-şi artistic cuta de expresivitate dintre sprâncene, îţi venea s-o instalezi prim-ministru, şi nu doar funcţionar la Educaţie. Stângăcia cu care încearcă acum s-o dea cotită arată două lucruri: unu, că femeia mai are vagi urme de bun-simţ, şi doi, că datele fluturate patetic în faţa electoratului i-au fost înmânate spre memorare de adevăraţii escroci ai partidului.
Deşi sunt eu însumi profesor, n-am manifestat niciun fel de entuziasm că mi se va ridica leafa cu cincizeci la sută. Nu atât pentru mărirea în sine, care nu e mare scofală, cât pentru ceea ce sugerează procentul: că, dintr-odată, o întreagă clasă socială e avansată la excepţional. Şi atunci se pune întrebarea: sunt profesorii nişte slujbaşi ai statului demni de unanima admiraţie? A făcut, în vremea din urmă, învăţământul românesc vreun salt demn de Guinness Book? A făcut - însă în prăpastie. Dacă în urmă cu zece-cincisprezece ani mai apăreau, când şi când, elevi capabili să câştige medalii olimpice internaţionale, astăzi ei au dispărut cu totul. Nici măcar excepţiile nu mai sunt posibile, într-atât s-a deşertificat totul. Şcoala generală a ajuns la nivelul claselor primare de altădată, liceul e doar un passe-temps în care profesorii se prefac că nu-i văd pe elevi trecând cu ţigara în gură pe coridoare, şi-abia dacă-i mustră amical când află că sunt consumatori de droguri cu vechime. Ajunşi la facultate, parc-ar fi debarcat în rai: cursurile nu sunt obligatorii, seminariile au loc pe bază de „referate“ luate de pe internet, într-o veselă încuscrire sub zodia magicei formule copy/paste. Dacă tot n-au citit vreo carte în viaţa lor, de ce-ar începe tocmai acum, când universităţile par anexele unor baruri, iar libertatea consfinţită prin „autonomia universitară“ o veritabilă mană cerească? Şi pentru c-am pomenit de cărţi: în zilele dinaintea Crăciunului am aflat una dintre cele mai descurajante veşti: nu doar că elevii nu citesc nimic, dar mulţi profesori nu sunt interesaţi de cărţi nici măcar atunci când le sunt oferite pe gratis. Se ştie că printr-o hotărâre a guvernului anterior, dăscălimii i se alocă, pe lângă salar, o sută de euro pentru a-şi cumpăra cărţi. Procedura e simplă: se adresează o cerere inspectoratelor şcolare pentru a se vira suma în cont, se aleg cărţile într-o librărie, după care se depun factura şi nota de plată la inspectorat.
E drept că mulţi profesori profită de şansa dată. Unii dintre ei scriu direct editurilor, obţinând astfel substanţiale reduceri. Dar există şi o categorie - destul de largă, dacă mă gândesc la pungile gata pregătite, dar neridicate, zăcând prin depozitele librăriilor - care tratează buna intenţie guvernamentală cu sictir. Un prieten librar mi-a mărturisit că din ce în ce mai mulţi profesori vin şi-i cer facturi fictive. „Unii dintre ei chiar îmi propun să facem jumi-juma“, a mai spus, perplex-dezgustat în faţa meschinăriei indivizilor pe mâinile cărora se află - cum se spune cu emfază - „destinul României“. Sigur că astfel de personaje sunt „uscăturile“ inevitabile în orice domeniu. Din nefericire, nu există nicio modalitate de-a te debarasa de ei. Am descoperit pe pungile neridicate şi numele unor profesori care deţin solide funcţii administrative în sistem. Acestora, în loc să li se mărească salariul cu cincizeci la sută, ar trebui să li se taie - şi anume, cu echivalentul sutelor de cărţi pe care-ar fi fost necesar să le citească, dar nu le-au citit niciodată.