În ciuda faptului că au un "guvern perfect" (ca să-l citez pe Adriean Videanu), pedeliştii nu prea au chef să guverneze.
Nu e nimic neobişnuit în România. La noi, regula e cea contrarie: judecătorii nu au poftă să judece, poliţiştii să păzească, vameşii să vămuiască şi funcţionarii să funcţioneze. Cât suntem în funcţii, avem alte priorităţi: să ne aranjăm neamurile, să ne creăm ocazii de îmbogăţire, să ne arătăm incompetenţa. Antipatia populară din ce în ce mai pronunţată arătată PDL-ului tocmai de aici provine: din prea-româneasca aplecare spre amânarea deciziilor, din lipsa de fermitate şi din incoerenţa comunicatelor. Într-atât sunt de derutaţi, încât au înghiţit până şi momeala unui sindicalist care cerea supra impozitarea articolelor jurnaliştilor.
Sindicalistul ştia perfect ce face: să-i asmută în capul premierului pe toţi ziariştii. Emil Boc se întreabă şi acum unde e problema. Ruptura dintre Traian Băsescu şi partid s-a produs încă de prin 2007. De atunci, discursul său e auzit, în cel mai bun caz, de cei care-l urăsc de moarte, nu de cei care, în teorie, îi sunt aliaţi.
Din momentul suspendării, preşedintele şi PDL-ul au fost împinşi unul în braţele celuilalt. Revenirea în prim-plan a acestei idei fixe - şi numai cineva de-o nesfârşită şi densă stupiditate precum Felix Voiculescu putea s-o demareze - demonstrează criza profundă a partidelor politice din România. Las’ că, în condiţiile Constituţiei actuale, ea are şanse egale cu zero de-a fi dusă până la capăt.
Ceea ce şi pesediştii, şi peneliştii cunosc prea bine. Capsomania lui Voiculescu se bazează pe iluzia că vreo nouă milioane de români vor ieşi pentru a vota suspendarea. În clipa de faţă, duşmanii activi ai lui Traian Băsescu se găsesc în zona bugetară. Sunt cei care suferă, în vremuri de criză, rigorile disperării şi sărăciei. Adică vreo două milioane de oameni.
Să ne imaginăm o clipă că visele felixiene se vor fi împlinit. Că Traian Băsescu a fost alungat de la Cotroceni şi că ţara e condusă de un preşedinte nou şi că avem un guvern pe placul lui Vîntu, Voiculescu şi Patriciu.
Să presupunem că toate acestea se petrec prin noiembrie- decembrie 2010. Ce-ar schimba asta în ecuaţia politică? Nimic. Un Traian Băsescu împiedicat să-şi ducă la sfârşit mandatul nu va sta cu braţele încrucişate, epuizându-se în eseuri pe la televiziuni. Va face lucrul pe care-l ştie la perfecţie: opoziţie distructivă.
Cu căluşul în gură (adio critică la adresa guvernării, adio limbaj ca la uşa cortului, adio vulgaritate deşănţată!), mercenarii de la Antene şi Realitatea ar arăta, în fine, că nu sunt decât păpuşile oamenilor de mână forte ai ţării, miliardarii. Iar guvernul tot n-ar avea de unde scoate bani, oricât ar fi el de social-democrat-felixiot vînturist.
Ca jurnalist, mi-aş dori să prind acele momente, pentru că ar fi cu siguranţă palpitante. Ca român, mai degrabă m-aş exila în Transnistria decât să asist neputincios la jefuirea ultimelor resurse de vitalitate ale unei Românii intrate în agonie. Pentru că despre asta e vorba, nu despre demagogiile căpiaţilor de la televiziunile aservite.
Dac-ar fi atât de patrioţi, miliardarii obsedaţi de putere ar trebui să-şi împartă cât mai repede bogăţiile. Aşa s-a întâmplat în ţările ajunse la ananghie. Îmbuibaţi şi atotştiutori, ei se mulţumesc să provoace derută şi să aducă spaime. Să construiască, mai întâi, biblioteci, spitale şi şcoli şi abia apoi să ne dea lecţii privitoare la FNI şi Banca Naţională - nu întâmplător, acestea fiind obsesiile de ultimă oră ale miliardarilor cu ifose de salvatori ai neamului.
A lua Ungaria drept exemplu mi se pare o ironie a sorţii. La vest de România a dominat o politică la fel de iresponsabilă, otrăvită de adversitatea ireductibilă dintre dreapta şi stânga. Rezultatul? Adu cerea în prim-plan a unor formaţiuni extremiste care nu se mulţumesc să-şi împroaşte inamicii în show-uri la televiziuni, ci sunt gata să treacă la violenţe fizice.
În sinea lor, probabil că Voiculescu, Vîntu şi Patriciu jubilează în faţa unei asemenea posibilităţi. Cum n-au mai pus de mult mâna pe-o carte (decât, eventual, ca s-o plagieze!), probabil că nu ştiu cum au sfârşit întotdeauna aţâţătorii la ură. Din păcate pentru ei, istoria are, la anumite capitole, mai puţin umor chiar decât Felix- Mircea Voiculescu. Lipsiţi de imaginaţie, nu-şi pot închipui cum va arăta o Românie intrată în iarnă fără cârjele banilor externi. Pentru că asta cere urlând ca din gură de şarpe Dinu Patriciu, şi asta ar face slugile sale.
Realitatea îngrozitoare e că alte soluţii decât cele deja puse pe masă nu există. Agitaţia isterică dezlănţuită de cei mai lacomi dintre români, cei obsedaţi ieri să se îmbogăţească, iar azi să păstreze ceea ce au furat are un singur ţel: să scape ei şi să se aleagă praful şi pulberea de amărăşteni. Restul sunt poveşti pentru "intelectualii lui Antonescu", activiştii nesătui ai pesedimii şi hrană pentru subterana postacilor năclăiţi de neputinţă şi de ură.