E greu să rezişti imaginilor cu rechini şi crocodili care par că râd în hohote, cu pittbuli pişicheri sau tigri bengalezi care o fac pe clovnii.
Lumea se umple de imagini care vor să contrazică evidenţa sau să salveze aparenţele, cu un pic de încurajare. Un mare fotograf şi suprarealist, Man Ray, a spus: zâmbiţi, dinţii voştri nu sunt făcuţi numai pentru a mânca sau pentru a muşca. Părea clar cui i se adresa, dar nu prea mai e aşa. De când povara cruzimii a fost preluată încetişor de omenire, toată specia carnivoră crapă de râs prin fotografii întâmplătoare sau prefabricate, ceea ce ne dovedeşte că, de fapt, toate animalele de pradă sunt nişte prefăcute şi nişte drăguţe, care au fost greşit înţelese sau comunicate atâta amar de vreme. Mai mult, nu ştiu dacă aţi observat, ştirile pozitive din buletinele de ştiri, adică ultimele, provin din lumea animalelor sau din rezervaţia inepuizabilă de nebuni sau excentrici ai planetei. Papagali care dansează, urşi Panda care strănută şi se sperie unii pe alţii, pisici care fac breakdance, pinguini care îl imită fără să ştie pe Michael Jackson, ăştia sunt speranţa noastră de mai bine, ei ne aduc o rază de speranţă pentru ziua de mâine, în care toţi vom fi obezi şi vom mânca dietetic privind dresuri de animale făcute tot de animale. Asta pare să fie acea urmă de normalitate după care tânjim cu toţii, pe care toată lumea o invocă din răsputeri pe stradă sau la TV.
O lume cu oameni aşezaţi - calmi şi mereu cu un zâmbet în colţul gurii, ca orice rechin de bună calitate - care se bucură şi fraternizează mai ales când văd un elefant jucând fotbal. Dacă văd oameni jucând fotbal se iau la bătaie, înjură ca nişte animale şi se îmbată ca porcii. Omenirea a ajuns la un asemenea grad de evoluţie în epoca zborurilor cosmice, încât îşi permite să-şi hrănească buna dispoziţie exclusiv cu cretini care se dau în stambă sincer sau cu animale care fac giumbuşlucuri şi ne fac să vorbim din vârful buzelor cu mumumu, cu ssss şi ţţţţţţ din belşug. Nu ştiu de ce am impresia că Hitler a fost un mare iubitor de animale şi că se prostea delicios atunci când comunica alintat cu ele, ceea ce l-ar fi putut face să treacă un tip foarte simpatic şi la locul lui în orice parc.
Civilizaţia asta întoarsă cu fundul în sus a făcut să apară o specie de oameni care nu ar da un telefon la salvare dacă ar vedea un om zvârcolindu-se pe stradă, dar ar lăcrima la vederea unui căţeluş cu trei picioare şi cu părul creţ. Oamenii nu sunt nişte animale de calitate, asta e clar. Internetul este inundat de tipi care vor să salveze bestii drăgălaşe. Cei care ies cu fiarele prin parc, vorbesc frumos despre ele şi urât despre oameni. Persoanele de faţă sunt clar peste media de bunătate, generozitate şi integritate mintală, din moment ce au adoptat un pekinez german rănit în confruntările din Irak sau o veveriţă traumatizată de despăduririle din Carpaţi până la pierderea identităţii sexuale. O bună parte din solidaritatea umană recentă seamănă cu cea care transpare din experienţele extrasenzoriale şi extrabiologice ale celor care iubesc animalele. Economia scuză mijloacele, aşa că fiecare e solidar cu ce îi este mai la îndemână. E şi o kestiune de rating, la urma urmei, să nu ne amăgim cu deziluzii.
E clar că un porumbel rătăcit în Alaska va naşte mai multă empatie decât un scriitor disident din Coreea de Nord, care nu are cum să-şi ajute din ocnă familia bătrână şi bolnavă. Poate şi pentru că lumea are o reprezentare mai clară despre porumbei decât despre disidenţi. Sau pentru că suferă prea mult pentru a mai rezona cu suferinţa din aceeaşi specie. Animalele sunt evergreen, au oricum un scor superior la totemuri în faţa oamenilor. Probabil de-asta le şi pocneşte râsul când văd în ce hal am ajuns. Cum zicea Alphonse Allais, cei care nu râd niciodată nu sunt oameni serioşi.