Preşedintele Traian Băsescu a vorbit în ultimul timp, în repetate rânduri, despre necesitatea înfăptuirii aşa-ziselor State Unite ale Europei.
Acest lucru ar fi posibil numai printr-o "cedare masivă de suveranitate" din partea ţărilor componente, silite de necesităţi economico-financiare evidente în aceşti ani de criză. Ar fi, deci, un rău necesar, o tactică de supravieţuire a acestei părţi a lumii confruntată cu mari probleme, dezechilibre şi provocări. Aş vrea să arăt în acest articol de ce nu cred că este nici realist, nici de dorit acest proiect, dacă el are ca model o federaţie de tipul Statelor Unite ale Americii, aşa cum sugerează denumirea folosită de Traian Băsescu. Mai mult, cred că nici un alt sistem federal existent astăzi în lume nu ar putea servi drept model Europei unite. Pentru ca Europa să funcţioneze ca o unitate (cum şi funcţionează într-un fel), este nevoie de alte premize, specifice bătrânului nostru continent, în afară de cele de pură supravieţuire economică.
Statele Europei, în primul rând, nu sunt dreptunghiuri arbitrar desenate pe o suprafaţă de pământ. Ele au cunoscut o devenire istorică milenară. Au propria limbă, propriile tradiţii, propria psihologie, propriul ethos, propriul subconştient colectiv construit din amalgamul de amintiri, fantasme, răni nevindecate şi frustrări acumulate într-o istorie comună. Acest trecut care musteşte din fiecare piatră alimentează naţionalismul subsidiar al popoarelor Europei, complexele lor de superioritate şi inferioritate. În Europa nimic nu e simplu: graniţele nu sunt simple, oamenii nu sunt simpli, legile diferă enorm de la un stat la altul. Până şi sistemul de măsuri şi greutăţi încă diferă, până şi circulaţia pe dreapta sau pe stânga şoselelor. Toate aceste fapte, de la cele mai mărunte până la cele mai generale, alcătuiesc o forţă de respingere imposibil de ignorat între statele continentului nostru.
Această conştiinţă naţională, căpătată în perioada romantică şi degenerată sub forma naţionalismelor şovine, clişeizante şi agresive, şi-a deschis în secolul trecut florile otrăvitoare. Un ideal eroic s-a transformat în coşmarul totalitarismelor şi-al războaielor mondiale. Zeci de milioane de cetăţeni ai Europei au fost măcelăriţi în numele patriotismului şi-al naţionalismului exacerbate. Războiul rece şi cortina de fier dintre vestul şi estul continentului au contribuit şi ele la mutilarea conştiinţei europene, atâta câtă mai rămăsese după infernul istoric precedent.
Tendinţa de fărâmiţare pe principii etnice a Europei continuă şi azi, din Belgia până-n fosta Iugoslavie. Ei i se adaugă fărâmiţarea religioasă ce împarte continentul după alte graniţe decât cele naţionale, producând faimoasa falie a lui Huntington, ce trece şi prin mijlocul României. Ce forţe centripete s-ar putea opune teribilei forţe centrifuge a naţionalismului?
Ele din fericire există, şi nu sunt în primul rând legate de centralizarea şi standardizarea legislativă de la Bruxelles. E vorba despre spiritul european. Despre formidabila alianţă culturală şi artistică a continentului care, în definitiv, a generat civilizaţia noastră, construită pe umerii lui Homer, Socrate, Dante, Leonardo da Vinci, Shakespeare, Newton, Vermeer, Goethe, Kant, Beethoven, Proust, Einstein, primii care-mi vin în minte între cele mai mari minţi care-au gândit şi creat vreodată. Europa e în primul şi-n primul rând un concept cultural, o stare de spirit, sentimentul apartenenţei la civilizaţie. E continentul muzeelor, al sălilor de concert, al catedralelor. E spiritul intelectual dubitativ, lent dar profund, întruchipat în gânditorul Hamlet (europeanul arhetipal), în contrast cu omul de acţiune. Este Elada prezentului, a cărui Romă e America. Nu există nici un motiv pentru care Atena să vrea să ajungă ca Roma.
Europa unită nu va fi niciodată unită în sensul federaţiei statelor americane. Şansa ei este căutarea şi găsirea unui punct de echilibru între naţionalismul statelor colaborante şi spiritul european, al gândirii libere şi-al creativităţii. Dar dacă spiritul european vine la pachet cu o birocraţie supracentralizată şi cu o standardizare care nu ţine seama de condiţiile locale, aşa cum vedem că se-ntâmplă în prezent, vor fi puţine şanse de unitate. Puţine guverne vor fi dispuse să cedeze în continuare din suveranitatea statelor pe care le reprezintă pentru un monolit ce pare înclinat spre un fel de socialism economic ultraplanificat.
Fiindcă în Europa nimeni nu cedează doar suveranitate, ci istorie vie, adânc înrădăcinată în trecut. Ca să renunţi la ea trebuie să ai speranţa a ceva cu mult mai bun.