TISMĂNEANU: "Marxismul lui Nicolae Ceauşescu a fost simplist şi vulgar, dar a fost marxism."
Marxismul lui Nicolae Ceauşescu a fost simplist şi vulgar, dar a fost marxism. Oricât s-ar strădui exegeţii versaţi ai materialismului istoric, gen Ion Ianoşi şi mai tinerii săi discipoli, să exonereze doctrina originară, rămâne faptul că teoria şi practica sunt inseparabile în această concepţie. La urma urmelor, chiar Marx definea practica drept criteriu al adevărului. Îmi amintesc de numeroasele conversaţii cu matematicianul disident Mihai Botez, în care acesta, fin cunoscător al literaturii marxologice, îl numea pe Ceauşescu un „marxist rudimentar“.
Nu cred că Ion Ianoşi greşeşte atunci când sugerează că N. Ceauşescu era un ignorant în privinţa tradiţiei filosofice marxiste. Dar a-l sustrage istoriei marxismului, chiar dacă a fost un exponent al bastardizării celei mai penibile a acestei doctrine, nu este justificat. La fel, a vorbi despre Marx în termeni de „vinovat fără vină“ şi a-l asemui cu Nietzsche înseamnă a uita care a fost finalitatea supremă a demersului marxist: distrugerea ordinii sociale şi economice burgheze şi instaurarea a ceea ce s-a numit „dictatura proletariatului“.
Marx nu a anticipat degenerarea doctrinei în despotismul leninist, dar a chemat la acţiune violentă împotriva instituţiilor şi practicilor democraţiei liberale, pe care a detestat-o şi a dispreţuit-o. Nu Nietzsche, ci Marx (ajutat de alt tânăr hegelian, Engels) a scris pamfletul incendiar numit „Manifestul Partidului Comunist“, document clasic al gândirii revoluţionar-apocaliptice. Engels a fost cel care a proclamat că „proletariatul german este moştenitorul filosofiei clasice germane“.
Aceste idei, simplificate şi vulgarizate, au devenit nucleul viziunii staliniste despre om, natură, societate, economie, artă. Stalinismul, înrădăcinat în miturile politice bolşevice (la rândul lor inspirate de cele marxiste, dar şi de nihilismul revoluţionar rus) a fost ideologia comunismului internaţional. Militanţii recrutaţi din rândul proletariatului, în China sau Spania, în Chile sau România, au absorbit aceste idei, le-au interiorizat, s-au identificat cu ele. Aşa s-a format, în anii ’30 şi ’40, universul mental al lui Nicolae Ceauşescu.
Pentru aceşti militanţi, Stalin a fost modelul absolut, arhetipul devotamentului inflexibil pentru cauza revoluţiei şi al refuzului oricărui compromis cu „duşmanul de clasă“. În spirit stalinist, Ceauşescu era convins că este înconjurat de inamici, că singură soluţie pentru salvarea socialismului o reprezintă continua intensificare a „vigilenţei revoluţionare“. Deşi conştient de revelaţiile lui Hrusciov din „Raportul Secret“, Ceauşescu a rămas fidel logicii staliniste.
Mai mult, în discuţiile din Biroul Politic şi în cadrul unor Plenare ale CC legate de istoria PCR, secretarul cu probleme organizatorice a insistat că el nu a azvârlit operele lui Stalin din propria bibliotecă după Congresul al XX-lea al PCUS. Reformismul comunist din alte ţări nu l-a influenţat pe Ceauşescu. S-a solidarizat cu Dej când acesta a pornit campania împotriva „revizionismului“ simbolizat de Programul Uniunii Comuniştilor din Iugoslavia. Ajuns la putere, Ceauşescu a menţinut cu obstinaţie şi a apărat toate dogmele esenţiale ale stalinismului.
Nu era nevoie să facă declaraţii de admiraţie pentru Stalin. Important era faptul că, în forul său interior, rămăsese loial fostului comandant al mişcării în care se înrolase încă din adolescenţă. În 1988, într-un interviu în „Newsweek“, îl lăuda pe Stalin pentru rolul său în „construcţia socialismului“ şi în victoria asupra nazismului. Stalinismul lui Ceauşescu, orice ar afirma foştii săi locotenenţi, a fost trăsătura dominantă a strategiei politice şi economice a PCR.
Antisovietismul nu a însemnat aşadar, ca în cazul unor Nagy sau Dubcek, antistalinism, ci dimpotrivă. Pentru Ceauşescu, revizionismul însemna, de fapt, trădarea marxismului, o primejdioasă „deviere de dreapta“. De aici şi ostilitatea sa făţişă în raport cu Gorbaciov şi cu deschiderea din URSS, de după 1985. Cum reiese din volumul „Ceausescu, critic literar“ (Editura Vremea, 2007), ediţie, studiu introductiv şi note de Liviu Malita, liderul PCR era obsedat de menţinerea controlului asupra vieţii intelectuale. Intervenţiile sale la întâlnirile cu scriitori sunt de un primitivism ameţitor.
Provocat de Alexandru Ivasiuc să se pronunţe asupra dreptului la o interpretare proprie a marxismului şi a realităţilor epocii, Ceauşescu răspundea evaziv şi cât se poate de searbăd. Era omul convingerilor de oţel şi al absenţei oricărui dubiu. Evident, nu avea statura intelectuală a lui Stalin, pe care Troţki greşise fatal când îl numise „cea mai notorie mediocritate din CC“. Nu era capabil să articuleze o propoziţie teoretică. Atunci când se proclama marxist creator, nu avea nici cea mai palidă idee ce însemna de fapt acest lucru. A rămas până la sfârşit discipolul lui Stalin-Djugaşvili, exponentul unui tip de comunism care, în ultima sa fază, s-a combinat în chip baroc cu fascismul.