A apărut la Humanitas, în colecţia "Istorie Contemporană", cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, volumul istoricului Cristian Vasile, "Literatura şi artele în Româna comunistă 1948-1953".
L-am întâlnit pentru prima dată pe Cristian Vasile în 1998, în sala de lectură a cadrelor didactice de la Facultatea de Istorie din Bucureşti. Participam alături de Dinu C. Giurescu, Stephen Fischer Galaţi, Ioan Scurtu şi Adrian Cioroianu la o dezbatere ce îşi propunea să răspundă la întrebarea "A fost diferit regimul comunist din România?". Aveam să îl reîntâlnesc pe Cristian Vasile peste un an, ca jurnalist cultural, în redacţia revistei "22". Ca redactor, responsabil cu rubrica de istorie, m-a însoţit atunci în mai multe locuri, mai ales că pentru mine vara lui 1999 - o intensă vizită în România, la un deceniu de la miraculosul an 1989 - a fost plină de evenimente pe care am fost bucuros să le onorez: lansarea volumului "Fantasmele salvării", desfăşurată la Centrul Cultural American, o conferinţă pe care am susţinut-o la Fundaţia Culturală Română, participarea la manifestările de la Colegiul Noua Europă. Am purtat atunci mai multe conversaţii cu cel care era doar un tânăr masterand, un istoric în devenire. Însă Cristian Vasile studiase deja în Arhivele SRI şi în Arhivele Naţionale şi în curând avea să devină cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie "Nicolae Iorga". Peste ani am folosit expertiza lui în ceea ce priveşte funcţionarea şi organizarea sistemului arhivistic.
În mai multe rânduri am fost acuzat că îmi laud prietenii. Răspund de fiecare dată cu detaşare şi uşor sarcastic: aţi vrea să îmi laud duşmanii? Îmi apreciez prietenii mai ales că de cele mai multe ori ei fac parte, ca şi mine, dintr-o comunitate epistemică, sunt intelectuali validaţi prin opera lor, pe care nu numai eu, dar şi alţi cercetători consacraţi, o trec pe lista de recomandări bibliografice în domeniile lor de specializare (în speţă: pentru înţelegerea regimului comunist). Pot spune, fără să exagerez prea mult, că am asistat de fapt la geneza acestei cărţi. Cu Cristian Vasile am reluat dialogul prin 2004. Se ocupa deja de politicile culturale ale regimului Gheorghiu- Dej. A comentat pe larg în 2005 dialogul meu cu Ion Iliescu transformat în volum ("Marele şoc din finalul unui secol scurt"), fiind printre cei care au înţeles diferenţa dintre cercetătorul-intervievator şi martorul subiectiv al istoriei comuniste care era şeful statului de atunci. Nu era o simplă recenzie, era şi un portret pe care îl făcea lui Ion Iliescu, ca un istoric care cunoaşte în profunzime evoluţiile cultural-ideologice din timpurile comunismului şi demontează în mod profesionist afirmaţiile autojustificatoare ale fostului preşedinte.
Lucrarea de faţă continuă, de fapt, demersul care se regăseşte şi în "Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măştile răului", cartea la care am lucrat amândoi. Nu sunt deloc străin de unele tribulaţii din artele plastice autohtone. Am crescut cu multe statui şi monumente ale realismului socialist. Geografia zonei de nord a Capitalei, care îmi este familiară, includea şi atelierele din perimetrul străzii Pangrati, unde au lucrat artiştii epocii comuniste. Când eram copil, priveam cum se înalţă - nu departe de strada mea - statuia lui Iosif Vissarionovici Stalin de la intrarea în Parcul Herăstrău, din zona (acum) Pieţei Charles de Gaulle (fostă Aviatorilor, fostă I. V. Stalin), statuie lucrată de sculptorul Dumitru Demu, cel care avea să părăsească "paradisul" comunist instaurat de Generalissimul pe care îl turnase în bronz. La Caracas, în 1982, în biblioteca mătuşii mele - Sofia Imber, cunoscută în domeniul criticii de artă -, am citit memoriile lui Demu, emigrat în Venezuela, în care povestea despre instrucţiunile primite din partea lui Iosif Chişinevschi privind "surâsul lui Stalin". În anii 1970, tatăl meu a lucrat ca redactor la Editura Meridiane, care tipărea cu predilecţie lucrări de istorie şi critică de artă. Eu însumi urma să fiu bursier al Muzeului de Artă Contemporană din Caracas (Venezuela), unde am scris un eseu pentru catalogul expoziţiei Jesus Soto. Cred că în acest volum Cristian Vasile a reuşit să redea într-un mod onest şi verosimil complexitatea evoluţiilor din artele plastice româneşti în anii stalinismului integral. Pentru potentaţii comunişti, arta şi cultura, în genere, erau domenii de maxim interes. Marxismul s-a vrut o nouă antropologie, un efort de reclădire a condiţiei umane, ceea ce făcea din spaţiul valorilor estetice unul al unei lupte acerbe pentru monopolul exercitat de ceea ce Czeslaw Milosz a numit "Noua Credinţă".