M-am întrebat de multe ori în ultima vreme dacă distanţarea tot mai evidentă a lui Crin Antonescu de Dinu Patriciu este doar o strategie convenită în prealabil de cei doi sau este "pe bune".
În cele din urmă balanţa pare să încline către a doua variantă. Au fost prea multe schimburi de replici între ei, prea multe ironii, prea multe ricanări în ultimul timp, culminând cu declaraţia de luni a lui Antonescu: "Ar trebui ca Dinu Patriciu să-şi dea demisia din PNL..." Şi, în acest caz, te gândeşti, pe ce se bazează preşedintele partidului? Până nu cu mulţi ani în urmă, Patriciu era cel mai greu şi mai respectat personaj liberal. Atât de influent, încât primul-ministru Tăriceanu părea doar un satelit al lui. Miliardarul român era pe atunci cel mai important dintre "mogulii" care făceau jocurile, împotriva lui Traian Băsescu, în politica noastră. Gravitaţia lui enormă deforma spaţiul politic în jurul său.
De câtăva vreme el este însă mult mai discret în politică, încât nu s-a putut să nu apară speculaţii în privinţa atitudinii lui faţă de stilul în care e condus la ora asta partidul liberal. Poate că la-nceput l-a creditat şi el pe Antonescu, dar în cele din urmă pare să-l fi scos de la inimă. Răceala prezentă e un joc riscant şi pentru unul, şi pentru celălalt, prin urmare motivele trebuie să fie multiple şi cumulate în timp. Căci lui Crin Antonescu ar trebui să nu-i convină distanţarea faţă de cea mai serioasă sursă financiară a PNL, faţă de cel mai puternic şi mai influent membru al partidului său. La rândul lui, Patriciu riscă să piardă din ce în ce mai mult controlul partidului, având în vedere că sondajele dau cele mai mari şanse lui Crin Antonescu şi PNL-ului în viitoarele alegeri. Şi atunci, de unde ruptura asta perdantă pentru amândoi?
Ea trebuie că vine mai întâi dintr-o antipatie personală. Patriciu l-a văzut pe Crin Antonescu urcând în ierarhia partidului în care, dintr-un personaj secundar, intrat în parlament pe uşa din dos, cunoscut doar pentru absenţele lui nemotivate, s-a transformat deodată într-un lider fanatic şi ultraautoritar. O fi fost iniţial actualul preşedinte doar încă o carte în manşeta conului Dinu, dar iată că el îşi arogă acum o independenţă ţâfnoasă, care nu se poate să-i placă bon-viveur-ului Patriciu, la nivel pur omenesc.
Apoi, cantonarea liberalilor la stânga, cu arme şi bagaje, trebuie să fie de asemenea stânjenitoare în ochii liberalului real care este Patriciu. E adevărat, şi Tăriceanu guvernase cu sprijin de la PSD, şi tot atât de adevărat e că în campaniile trecute Patriciu avusese obiceiul pervers de a finanţa ambele tabere. Dar ceea ce se făcea pe vremea aceea relativ discret, ca parte din jocul nostru balcanic dintotdeauna, acum e "di granda". Antonescu nu are măsură. Patriciu cocheta cu stânga, Antonescu şi-a pus pirostriile de-a dreptul. Liberalii şi PSD sunt acum un cuplu legalizat în care găina de stânga cântă în asemenea măsură, încât cocoşelul, ţâfnos şi arogant afară în ultimul grad, a ajuns să-i conceadă până şi punguţa cu doi bani a cotei unice, singura urmă de liberalism care-i mai rămăsese. Impozitarea progresivă triumfă în programul populist prezentat de curând de către alianţa liberală.
Ce să mai zic despre aducerea în alianţă şi a lui Voiculescu, care transformă căsnicia într-un lubric ménage á trois? Aflăm de curând, din gura liderului liberal, că Dan Voiculescu este "un personaj pozitiv". Ce să mai zică Dinu Patriciu – sau oricine altcineva – despre această afirmaţie lamentabilă? Ce loc de interpretare îţi mai lasă, oricât ai fi de liberal, oricât l-ai urâ pe Băsescu? N-ai loc de întors, nici un om cinstit, dacă nu e orb, n-are loc aici să găsească circumstanţe atenuante. Pentru Crin Antonescu ecuaţia e simplă: chiar dacă e un ziar foarte prezent pe piaţă, "Adevărul" e un pitic ca putere de influenţă pe lângă Antenele fostului director al firmei Crescent. Dacă Patriciu ar fi avut televiziuni, situaţia ar fi fost cu totul alta, şi inima berbantului Crin i-ar fi fost cu mult mai aproape.
Adevărul gol-goluţ este că Antonescu nu are nevoie în acest moment nici de Dinu Patriciu, nici de raţiune, nici de alt aliat firesc. El zboară nebuneşte, ameţitor, spre soarele prezidenţial, asemenea lui Icar cel cu aripi de ceară. Prima sa aripă este a sondajelor care-l arată ca principal favorit la funcţia supremă în stat. A doua e aripa stângă a alianţei cu PSD-ul. Deocamdată ele sunt puternice şi par să-l susţină. Dar soarele e încă departe şi ceara încă n-a-nceput să se topească...