Mai ştiţi vreo altă ţară din cele 27 ale UE în care Constituţia să nu prevadă scurt şi clar cum se numeşte un ministru?
Cei care au lucrat la reforme instituţionale în diverse state foste comuniste, aşa încât să poată face comparaţii, au observat de bună seamă un fenomen interesant: cu cât mergi mai mult spre est, cu atât legile sunt mai multe, stufoase şi confuze. Ţările ex-sovietice din Asia Centrală au dat dovadă în tranziţie de o hărnicie neobişnuită, acumulând în ultima vreme un repertoriu juridic baroc şi disfuncţional.
Dacă citeşti actele normative ce reglementează administraţia locală în Azerbaidjan, de exemplu, care sunt de două ori mai numeroase decât în Franţa, rămâi trăsnit de mulţimea şi polisemia termenilor, de modul subtil cu care ei îşi schimbă înţelesul de la un articol la altul, chiar în cuprinsul aceleiaşi legi, astfel că rezultă o năuceală totală, în care este greu de distins între reprezentanţi ai guvernului, autorităţi alese, ONG-uri sau comunităţi de cetăţeni. Nu se ştie cine face exact ce, iar dacă întrebi totuşi care autoritate răspunde precis de chestiunea X, ţi se spune, vai, dar la noi toată lumea conlucrează, poporul participă la decizie, iar lucrurile merg foarte bine, mulţumim frumos. Rezultatele practice sunt, desigur, o jale. Construcţiile acestea juridice cu complicaţii inutile n-au decât rolul să ascundă realitatea: anume, că legile nu contează, pentru că toată lumea trebuie să facă oricum ce zice centrul politic (care poate să se cheme Kremlin sau altcumva), întrupat de regulă într-un individ care nu pleacă din funcţie decât cu picioarele înainte.
Instituţiile şi normele sunt cele care se schimbă pentru ca omul să continue la putere, după cum se vede în Rusia lui Putin, nu invers. Pe scurt, pare că sistemele legale în partea asta de lume sunt ca limbile primitive: cu cât sunt societăţile mai înapoiate, cu atât sunt mai complexe ca structură şi pline de nuanţe. Modernizarea e de fapt o cursă spre simplificare şi raţionalizare. După episodul cu numirea Noricăi Nicolai ministru, nu poţi să nu te întrebi pe unde se află România în peisaj. După părerea mea, probabil că undeva la mijloc. Nu suntem nici complet în ceaţă ca fosta URSS, dar suntem departe de a avea un sistem legal funcţional ca în Vest. Iar noţiunea de Vest include aici şi Bulgaria: mai ştiţi vreo altă ţară din cele 27 ale UE în care Constituţia să nu prevadă scurt şi clar cum se numeşte un ministru?
Ideea că premierul propune, iar preşedintele numeşte, fără clarificări suplimentare, e o formulare de Gâgă, trădând exact aspiraţiile de Solomon de Periş pe care le-au avut părinţii fondatori ai Constituţiei române: tipi provinciali, ascunzându-şi nesiguranţa şi izolarea profesională în aroganţă, aşa cum sunt şi înalţii oficiali central-asiatici pe care îi întâlneşti azi pe la conferinţe. Lipsa aceasta de precizie nu e de fapt întâmplătoare, deoarece Constituţia a fost croită după chipul şi asemănarea primului preşedinte, Ion Iliescu, format la şcoala instituţională asiatică. Ăsta a fost întotdeauna stilul lui: să decidă, dar fără să răspundă pentru decizie; să controleze, dar dacă se poate nu la vedere, ci subteran, prin interpuşi, reţele de foşti securişti, găşti de partid; să dea lovituri de stat, dar nu direct, ci cu detaşamente ale clasei muncitoare; să hotărască cine intră la caşcaval, dar fără să plătească şi costurile dacă iese prost - de exemplu, dacă un ministru e prins că fură - putând spune oricând că n-are atribuţii, n-a depins de el etc. Ideea sa de consens vizează mai curând diluarea răspunderii într-un talmeş-balmeş fals participativ, pentru ca băieţi bine verificaţi să poată aranja lucrurile în linişte, în spatele uşilor închise.
Ăsta este, pe scurt, modelul de guvernare pregătit pentru România la începutul anilor ’90. El a fost schimbat prin sforţări eroice în anii care au urmat, când administraţia a evoluat - sau a fost silită s-o facă - spre mai multă precizie şi răspundere, adică modernitate. Dar urme fosilizate din acea eră geologică au rămas destule, inclusiv în Constituţie, după cum se vede. Iar ele produc blocaje azi, când mecanismele iliesciene de coordonare informală nu mai funcţionează, deci trebuie să ne bazăm pe regulile scrise şi instituţii, care se dovedesc prost croite.
Preşedintele trebuie să apeleze la argumente neconvingătoare, cum sunt cele cu competenţa, pentru că nu i se dă voie să folosească argumentul real şi legitim: numirea Noricăi Nicolai este legală, dar greşită politic, având în vedere activitatea ei din ultimii trei ani, când a sabotat sistematic angajamentele României faţă de UE pe reforma justiţiei.
De partea cealaltă, premierul poate decide orice, deşi nu are un mandat direct din partea votanţilor. Aşteptăm acum Solomonii de Periş, rămaşi presăraţi prin diversele instituţii ale statului de drept, să ne scoată din această dilemă şi să ne lumineze calea, spre propăşirea patriei, ca şi până acum.