Nu-mi imaginam că gestul dramatic al lui Adrian Sobaru de a se arunca în cap de la balcon va fi imitat cu asemenea promptitudine.
Trebuie să fie vreun semn misterios, deoarece nenorocirea se întâmplă tot în zona liberală a parlamentului, unde căzuse electricianul de televiziune. Încercarea de sinucidere nu vine chiar din senin. Cel care-şi dă drumul în hău, Crin Antonescu, stă de multă vreme pe balustradă, într-o scabroasă (dez) echilibristică politică. Am obosit să tot scriu despre dezertările lui morale, dar mă simt, în fine, eliberat de singura vină pe care mi-o recunosc: aceea de-a fi avut dreptate prea devreme. Întrebarea din ultimii ani a mai multor prieteni - "Pe ce te bazezi când îl ataci pe Antonescu?" - şi-a primit răspunsul. Un răspuns năucitor. Iată pe ce mă bazam: pe neruşinarea şi inconştienţa celui care s-a căţărat, încet şi inexplicabil, în douăzeci de ani de tăiere a frunzei la câini, în jilţul Brătienilor. Mă bazam pe inflexibilitatea autistă a fanaticului obsedat de putere, pe cinismul mincinosului care nu crede în nimic. Mă bazam pe vasta prostie a fesenistului travestit în liberal. Mă bazam, finalmente, pe faptul că în România nu există un singur balcon şi un singur Sobaru.
Din acest punct de vedere, nicio surpriză. Sinucigaşul e în grafic. A făcut, mai întâi, tabula rasa din partid, a înlăturat vechea gardă, inclusiv slugile obediente din categoria Orban sau trădătorii din familia Tăriceanu. S-a descotorosit prin şantaj şi arguţie avocăţească de posibilii contracandidaţi. A promovat o garnitură de yesmen-i surzi şi muţi, în aşa fel încât să n-aibă cine protesta la trăsnăile sale cotidiene. Când le reproşam tăcerea în faţa abuzurilor acestui Arturo Ui, prietenii liberali încheiau discuţia cu un argument, în opinia lor, forte: "Atâta vreme cât are 25-30 la sută în sondaje, e intangibil". La cât de credibile sunt măsurătorile comandate de partide, Antonescu poate să urce şi la sută la sută. Realitatea implacabilă arată că individul a reuşit să facă ţăndări o formaţiune care, în condiţii normale, ar fi trebuit să aibă o contribuţie decisivă la modernizarea României.
Ce mă scârbeşte nu e, totuşi, sinuciderea lui Antonescu, ci tăcerea vinovată a numelor cândva importante din PNL. Ce v-a putut face, oameni buni, acest individ? Cum de-a reuşit, în timp-record, să vă amuţească? Cu ce vă are la mână? Cât sunteţi de şantajabili? De ce vă temeţi mai mult: de gura lui spurcată sau de mâna de fier, ce vă controlează carotida, a lui Patriciu? Ce-a mai rămas, în vremea domniei isterice a lui "Chucky", din dorinţa de înnoire, de la începutul anilor ’90, a unui Horia Rusu? E sugestiv că un singur liberal, dintr-un partid de optsprezece la sută, Raymond Luca, are curajul delimitării de alianţa dintre Felix şi "Chucky". Ceilalţi, membri de partid sau tovarăşi de drum, tac apăsat. Încă o dovadă că ceea ce îi uneşte nu sunt valorile politice comune, ci ura împărtăşită.
Intimidaţi de aplombul, până ieri cu nuanţe de roşu, şi, începând de azi, cu fibre de securism felixiot, al întâistătătorului din partid, liberalii con - simt să devină garantul celei mai reacţionare, nostalgic-comuniste şi securiste zone a politicii româneşti.
E suficient să te uiţi la organele de presă ale PC, Antenele şi "Jurnalul naţional", ca să vezi direcţia pe care s-au înscris, sub Antonescu, liberalii. Până şi PSD-ul, moştenitorul comunismului ideologic, e mai raţional decât oa menii de sub pulpana lui Dan Voiculescu. Că pentru Crin Antonescu nu există decât oportunităţi, că pentru el memoria reprezintă cârpa de şters mizeria momentului, şi nimic mai mult, nu e o noutate. Obişnuit să manevreze cu ocaua mică, n-are complexe să folosea s că standarde duble. Pe vremea când - aşa cum arată Cristian Pătrăşconiu pe blogul său -, Mona Muscă, omul cel mai popular al PNL-ului, îl ţinea în umbră, Antonescu a ţâşnit coleric din insignifianţa veşnicei adormiri şi-a devenit de-o intransigenţă vecină cu ghilotina. Atunci, a simţit că poate prinde un loc mai în faţă, deşi CNSAS-ul încă nu-şi dăduse verdictul. Atunci, era de-o intoleranţă luciferică. Atunci, securiştii îi provocau vomă, făcându-l să regurgiteze principial.
Astăzi, deşi ştampilat în frunte, Dan Voiculescu e frecventabil. Ba chiar îngurgitabil. Cu Antene cu tot. Nu-ţi trebuie multă imaginaţie să prevezi că înjosirea PNL nu-i va aduce procente, ci ponoase. Dintr-o simplă mişcare, PNL-ul i-a adăugat între inamici şi pe pesedei, deposedaţi de partidul pe care-l foloseau pe post de bordel. Prostia incomensurabilă, de tip Geoană, a liderului penelist are un singur rol: să arate câte parale face alternativa (imaginară) la Traian Băsescu. Aduni, scazi, te scarpini la ceafă, mai zvârli câţiva gâdea, badea, ciutaci pe cântar. Degeaba. Orice-ai mai pune pe talger, obţii la infinit acelaşi rezultat: zero lei şi zero bani. Ce nu se poate contabiliza sunt datoriile acumulate şi costul ruşinii de pe blazonul penelist. Dar astfel de amănunte nu-i dau lui "Chucky" insomnii. Somnul lui Antonescu nu e din categoria "sfetnicilor buni", ci din speţa coşmarurilor născătoare de monştri.
P.S.: Reacţionând drastic la impostura şi imoralitatea liberalilor din epoca Antonescu, la alianţa vinovată cu "par tidul-televiziune", Vladimir Tismăneanu a decis să returneze Premiul "Ion I. C. Brătianu", conferit de PNL în 2001.