SORIN IONIŢĂ: "Candidaţi fără şanse vor promite grădinile suspendate ale Babilonului şi automate cu gâdilici la tălpi pentru fiecare, că vorbele goale nu costă."
A trecut necesara săptămână de mahmureală şi odihnă după concediul de Paşte-1 Mai, din care românii s-au întors complet extenuaţi, cu o listă lungă de rude şi prieteni care i-au călcat pe nervi şi locuri unde îşi jură să nu mai meargă vreodată.
Intrăm încet-încet în normal, cel puţin până la marea migraţie de vară. Nu-i decât o dovadă în plus că de stres sau amoc nu poţi să scapi cu fuga în ţările calde. Aşa că mai bine ne întoarcem la campania noastră electorală, pe care dacă n-aţi remarcat-o cumva, aveţi toate scuzele: până acum ea n-a prea existat.
Multe palavre se vor debita în săptămânile care urmează. Candidaţii fără şanse vor promite grădinile suspendate ale Babilonului şi automate cu gâdilici la tălpi pentru fiecare cetăţean, că vorbele goale nu costă; cei cu şanse vor încerca să ţină pasul, fără a-şi amaneta complet viitorul politic. Pe de altă parte, se simte, mai mult decât oricând după 1990, o vagă şi îmbucurătoare aplecare către proiecte urbane, adică intervenţii complexe care să schimbe faţa cam stătută a oraşelor româneşti. Însă toate aceste iniţiative sunt minate de o mare - şi nu totdeauna dezinteresată - lipsă de transparenţă, pentru că administraţia şi şefii săi politici se fac că nu pricep rolul consultărilor în politicile urbane din Europa. Persistă vechi metehne de a da unuia şi altuia derogare punctuală de la lege (adică de la Planul de Urbanism General al oraşului, PUG).
N-aş da decât exemplul Bucureştiului, unde săptămâna trecută Consiliul General a mai aprobat o rafală de Planuri de Urbanism Zonal (PUZ). În principiu, după toate regulile de bună practică europeană, acestea trebuie să fie nişte strategii licitate şi plătite de municipalitate, care să dea coerenţă unor zone mai măricele. Ele se întocmesc în urma unui concurs de soluţii la care diverşi arhitecţi vin şi propun viziuni alternative, apoi se aprobă (sau nu) după ce cetăţenii din cartierul respectiv au avut suficient timp să afle ce se propune, să vadă hărţi şi machete, să-şi dea cu părerea. În România, în răspăr cu aceste practici, PUZ-urile sunt comandate şi plătite de privaţi care au teren pe acolo, noile reglementări astfel trasate extinzându-se - scandalos - asupra întregii vecinătăţi, fără ca unii măcar să afle că regula jocului pe proprietatea lor s-a schimbat.
Nu credeţi? Mergeţi la www.pmb.ro- Instituţii-Consiliul General-şedinţe- Ordinea de zi şi veţi vedea despre ce vorbesc: proiecte îngrămădite în centru sau pe lângă Caşin şi Arcul de Triumf, zone speciale protejate, unde se propun blocuri-lamă pe parcele penibile de 500 de metri pătraţi, dublându-se regimul de înălţime, deasupra vilelor de epocă ce dau specificul locului. Refrenul repetat copy-paste în toate aceste documentaţii sună aşa: „La iniţiativa unui investitor privat, pentru un teren în suprafaţă de..., s-a elaborat prezenta documentaţie de urbanism în vederea... Elaborarea PUZ a fost necesară pentru a fi posibilă modificarea indicatorilor aprobaţi în PUG“. Pe faţă, fără jenă. Un proiect din zona Kiseleff spune explicit că proprietarul are acolo 1.100 de metri pătraţi, iar regulile din PUZ-ul pe care l-a făcut cum l-a tăiat pe el capul se vor aplica pe o zonă înconjurătoare de „aprox. 5 hectare“. Sigur, în principiu există nişte cerinţe legale de „consultare a comunităţii“, care s-or fi bifat cumva printr-o caricatură de anunţ pitit pe vreun site de web. Dar la faţa locului nu e nimic - placă, anunţ - din care să afli ce schimbări majore în aspectul cartierului s-a trezit să propună unul dintre vecini ca să-şi poată face zgârie-nor lipit de casa ta. Asistăm la trimful urbanismului privat, fără alte comentarii.
Dar ce să ne mirăm că investitorii fac ceea ce fac, dacă statul însuşi nu e în stare să parcurgă nişte etape fireşti în cel mai mare proiect urban al ultimelor două decenii: Esplanada. Luna trecută, guvernul a desprăfuit (iar) dosarul cu planul de a ridica în mijlocul Bucureştiului un fel de cartier Défense, pe locul gol de 11 hectare din centrul civic curăţat prin demolare de Ceauşescu. Numai terenul face peste 300 de milioane de euro, iar ce se va pune pe el este estimat la 1 miliard de euro. Ministrul Borbely ne-a explicat ce contract beton se va face cu partenerul privat, că totul va fi concesiune şi după 49 de ani se întoarce la stat, că lucrările vor începe în 2009 cu toate avizele necesare etc.
Doar o mică problemă a rămas în suspensie, deşi s-a sunat deşteptarea pentru excavatorişti: anume, nu ştim ce e voie să se facă acolo şi ce nu, pentru că zona nu are PUZ. Cu alte cuvinte, am stat degeaba patru ani - ultimul heirup oratoric cu Esplanada l-a făcut fostul ministru Mitrea, tot înaintea alegerilor - iar acum punem repede carul înaintea boilor, pentru impresie artistică. Aruncăm vorbe în vânt despre contracte cu X şi Y, surse de finanţare şi termene (pasul 3), înainte să se facă un concurs internaţional de soluţii pe zona respectivă (pasul 1) şi o licitaţie pentru a selecta partenerul (pasul 2). Aceste improvizaţii urbanistice de partid şi de stat apar total nedemocratic, peste capul locuitorilor Bucureştiului, pe care nu-i întreabă nimeni nimic. Unde Consiliul General împinge găinării la suta de metri pătraţi, ministerele latifundiare (Dezvoltare, Armată, Transporturi) se aruncă la afaceri di granda, cu hectarul, fiindcă au de unde, fiind cei mai mari proprietari de terenuri în Capitală.