Am fost ani în şir membru al aşa-zisei "societăţi civile" şi ştiu din interior cum funcţionează lucrurile: exact aşa cum funcţionează şi în partide.
Şi într-un loc, şi în altul există miezuri tari, grupări mai bine sau mai prost organizate, ambiţii şi interese, fidelităţi şi trădări, bogaţi şi săraci, naivi şi escroci.
În cazul României, aceste trăsături sunt amplificate isteric, totul fiind îmbrăcat în egomanie şi intoleranţă. N-au existat şi nu vor exista proiecte comune, oricât de mult ar avea de câştigat cei im plicaţi. Singurele situaţii capabile să-i adune laolaltă sunt campaniile urii. Un astfel de exemplu se desfăşoară sub ochii noştri.
Recenta nominalizare între "vulnerabilităţile" din societatea noastră a - citez la literă - "fenomenului campaniilor de presă la comandă [subl. mea, M.M.], cu scopul de a denigra instituţii ale statului, prin răspândirea de informaţii false [subl. mea, M.M.] despre activitatea acestora" a fost întâmpinată de mai multe onegheuri şi personaje bune de gură cu o veritabilă salvă de tun.
În lectura lor, propoziţiile reprezintă atentate la libertatea presei şi pericole mortale pentru societate. Să auzi şi să nu crezi! Nebunia a mers atât de departe încât inşii cu pricina admit, fără să le crape obrazul, că e necesar ca în societatea românească să fie promovate "campaniile la comandă" şi "informaţiile false"!
Dacă le-ar fi rămas vreun miligram de materie cenuşie, ar fi găsit o cale rezonabilă de atac: şi anume, să demonstreze că în România n-au existat şi nu există astfel de fenomene. Să arate că e vorba de produsul fictiv al minţilor înfierbântate din CSAT. Să demonstreze că nimeni nu minte, nu înşală şi nu manipulează la televiziunile vîntos- voiculesciene, ai căror fani probabil că sunt. Dar, nu. Ei au preferat să plonjeze în balta mizerabilismului moral doar pentru că la conducerea CSAT se află un anumit personaj.
Dacă ar fi ieşit de sub pana adormitului Crin ori cea a veselului Geoană, n-ar fi fost nicio problemă. Aşa, totul se transformă într-un casus belli. Ştiu că principala ocupaţie a multor oneghişti e să stea cu urechile ciulite pentru a prinde din aer sintagme şi situaţii care să le motiveze salariile frumuşele. Ce le lipseşte e minima raţiune.
A răstălmăci realitatea unor propoziţii limpezi şi pentru un copil de clasa întâi, a arunca pe nas şi gură flăcări doar pentru a fi auzit de finanţatori e, orice am spune, o formă a ticăloşiei. E suficientă o seară petrecută în faţa televizorului pentru ca, îngrozit, să vrei să fugi ori încotro vezi cu ochii.
S-a scris până la saţietate despre valurile de minciuni, răstălmăciri, falsificări şi manipulări grosolane ce se scurg, ca dintr-un hârdău cu zoaie, spre mintea telespectatorului. Nu constituie diseminarea neruşinată a minciunii un pericol pentru societate, prin consecinţele pe care le vedem în fiecare clipă? Eu cred că da.
Documentul CSAT nu vorbeşte nicăieri despre necesitatea de a opri campaniile de presă oneste, ci "campaniile de presă la comandă". Nu atrage atenţia asupra "răspândirii de informaţii adevărate", ci asupra "răspândirii de informaţii false".
Însăşi transformarea acestui paragraf din Strategia Naţională de Apărare a Ţării în unic punct de dezbatere la televiziuni şi în presă arată cu ce fel de indivizi avem de-a face. Mercenarii de doi bani (dar plătiţi regeşte) au izbit cu ciomegele şi bocancii în frazele, de altfel de bun-simţ, citate mai sus. Puţin le-a păsat că Strategia conţinea o sumă de lucruri de-o maximă gravitate: de la extinderea la nivel internaţional a fenomenului terorist, la dezvoltarea programelor de rachete balistice, la criminalitatea organizată, la "fragilitatea sistemului financiar internaţional", la "proliferarea unor manifestări radicale, extremiste, iredentiste", la "diminuarea capacităţii de aplicare a legii", la evaziunea fiscală, contrabanda şi crima organizată.
Pentru răspândacii de la Realitatea şi Antena 3 aceste teme nu există. Ele sunt sufocate sub valul de ură, injurii şi procese de intenţii, menite să provoace o profundă instabilitate în rândul cetăţenilor neinformaţi - adică a majorităţii.
Am ajuns într-un asemenea hal de decădere încât micile adevăruri factuale sunt neruşinat transformate în opusul lor. Ajustând cu secera şi redimensionând cu ciocanul, faimoşii mercenari de presă construiesc nonşalant o realitate paralelă, coşmarească, insuportabilă, pe potriva dorinţei celor care-i plătesc.
Cum se explică, totuşi, orbirea atâtor oneghişti? Ce legătură există între "riscul jurnalistului de a se înşela" şi deformarea vicioasă, mutilantă, a realităţii? Chiar ne cred atât de imbecili, încât să înghiţim orice râgâit cu pretenţii de vigilenţă civică? Aproape că nu mai contează. Contează doar că, sub faldurile urii, au ajuns să susţină că e bine ca în România să avem - pentru că acestea erau subiectele! - "campanii de presă la comandă" şi "răspândirea de informaţii false." Aşa să le ajute Dumnezeu!