E o scenă în filmul „Proasta creştere”, al regizorului spaniol Pedro Almodovar, pe care am privit-o mereu cu un sentiment inexplicabil.
Pe măsură ce imaginile se derulează pe ecran, mintea e păcălită să creadă că descifrează, de la cadru la cadru, ceea ce iniţial pare să fie o dezordine totală.
E cel mai subversiv preludiu pedofil din istoria cinematografiei contemporane. Un tânăr, Ignacio, acompaniat la chitară de Părintele Manolo, cântă, într-un peisaj bucolic, clasicul „Moon River” făcut celebru la începutul anilor ’60 de Audrey Hepburn.
Un adolescent şi un preot, decorul ermetic al Spaniei lui Franco, tăcerea inchizitorială a Bisericii Catolice şi nici o şansă de evadare construiesc o realitate atât de încâlcită încât, la un moment dat, nici nu mai contează oceanul de confuzie. Importantă e farsa: în lumea lui Almodovar, sexul le clarifică, discret, pe toate.
La începutul lui februarie 2010, săptămânalul german „Der Spiegel” prezenta un document tulburător. Douăzeci şi patru de pagini scrise în latină, publicate în 1962 sub titlul de „norme interne” de către Congregaţia pentru Doctrina Credinţei. Episcopilor cărora le era adresat codul de conduită li se cerea, explicit, să păstreze confidenţialitatea în numele Tatălui, al Fiului şi-al Sfântului Duh.
Subiectul documentului? Abuzul sexual clerical. Natura directivelor? Episcopilor li se sugera să trateze fiecare caz cu fermitate. Mai mult decât orice însă, cu discreţie. Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, cunoscută anterior sub numele mai „prietenos” de Inchiziţie, avea la îndemână experienţa veacurilor în care, în urma investigaţiilor interne, rămăseseră doar arhivele strict secrete din Curia Romană.
Istoria poate servi o explicaţie sumară. Atunci când expansiunea instituţională a statelor europene a început să restrângă spaţiul de manevră al Bisericii Catolice, Vaticanului nu i-a mai rămas de jucat decât rolul autorităţii morale superioare.
În spatele frazei anterioare sunt o mie de ani de controverse şi lupte între puterea laică şi cea religioasă. Încarnările acestei opoziţii structurale (aflate la baza modernităţii) se traduc astăzi aşa: Vaticanul încearcă cu orice preţ să-şi protejeze poziţia de instanţă morală superioară. Abuzurile sexuale comise de preoţi? Relaţiile heterosexuale ţinute departe de ochiul public? Poveştile homosexuale găzduite de graniţele confesionale? Toate sunt măsura unei realităţi pe care biserica o acoperă cu tăcere.
Vaticanul are o armată de investigatori interni care acţionează precum personajul lui Harvey Keitel în „Pulp Fiction”: curăţă mizeria făcută de oamenii „sistemului” şi le recomandă acestora mai multă atenţie pe viitor. Douăzeci şi trei de ani. Atât a condus Congregaţia pentru Doctrina Credinţei cardinalul Joseph Ratzinger. Apoi, în 2005, a păşit o treaptă mai sus, în pielea Papei Benedict al XVI-lea.
Cu alte cuvinte, urmaşul lui Ioan Paul al II-lea a gestionat, vreme de două decenii, toate cazurile în care s-au semnalat suspiciuni cu privire la pornirile pedofile ale preoţilor catolici din lumea întreagă. Cardinalul n-a făcut nimic. Aşa cum a asistat impasibil la un alt caz petrecut în 1979, în perioada în care actualul Papă era arhiepiscop în Munchen.
Un consiliu prezidat de Joseph Ratzinger s-a întrunit atunci pentru a discuta măsurile necesare în cazul unui preot tânăr de la Essen, acuzat că ar fi abuzat un băiat de 11 ani. Minuta întâlnirii consemnează aşa: cazare şi ajutor plus tratament psihologic”.
Autoritatea laică n-avea ce să caute în această problemă „internă” a ierarhiei catolice. Ratzinger ştia ce consecinţe juridice ar putea aduce deconspirarea cazului. Dincolo de ele, blazonul infailibil al creştinismului trebuia ţinut departe de orice îndoială. Acelaşi blazon sub autoritatea căruia Giordano Bruno fusese ars ca un eretic, patru secole mai devreme.
Acum, în 2010, când Europa tot mai puţin creştină asistă la postludiul pedofil de sorginte clericală, am sentimentul că, pe măsură ce supoziţiile devin realitate, confuzia creşte tot mai mult. În scena bucolică din „Proasta creştere”, Părintele Manolo era el însuşi o victimă, în imensul lanţ trofic al umanităţii. Însă, în lumea noastră imperfectă, sexul le încurcă, discret, pe toate.
Căinţa poate veni sub forma unor scuze oficiale ale Vaticanului sau sub semnul investigării abuzurilor clericale cu instrumentele laice. E suficient? Poate e timpul să ne punem întrebarea dacă autoritatea morală superioară e doar o formă fără fond. Ultima farsă în Cetatea Omului.