CĂRTĂRESCU: "Paradele, steagurile, stemele, icoanele sunt simbolurile de mucava cu care ne acoperim vidul de identitate".
Acest început de an n-a adus nimic bun pentru lumea românească. Dimpotrivă, apele murdare au devenit şi mai tulburi. E ca şi când ne-am spăla rufele în Dunăre: tot mâlul fluviului se adună în ele.
Nimic încurajator pe scena politică. Partidul liberal de la guvernare se mai ţine într-un fir de aţă, uzat până la urzeală, străveziu precum coatele unei haine de cerşetor. Alături de maghiari, formează poate cea mai schizofrenică guvernare pe care a avut-o vreodată România. Rar s-a văzut un guvern care să depindă în asemenea măsură de opoziţie. Rar s-a văzut o coaliţie putere-opoziţie îndreptată împotriva unui partid care nu e clar nici la putere, nici în opoziţie (de fapt, PDL-ul e deocamdată numai o gardă pretoriană în jurul preşedintelui...).
Partidul Social Democrat a eşuat în încercarea de reformare. Cu coada-ntre picioare, s-a-ntors la matca sa primitivă: Iliescu, Năstase. O reţetă băbească, descântată pe sub nas, pentru cei cinci milioane de pensionari despre care vorbea recent la televizor bătrânul Ilici. Nu mai vorbesc despre PRM, conservatori sau PNG, piticii veninoşi ai stângii naţionaliste. Cred că veţi fi de acord cu mine că e o jale. Aproape că nu mai contează saga moţiunilor, problema talmudică a uninominalului, vorbele goale ale anticipatelor, agitaţia browniană a figurilor de desene animate din parlament. Întrebarea este în cine mai credem, cu cine mai mergem, pentru cine mai merită să ne luptăm. Ce-o să ne facem dacă, în lipsa milioanelor de români muncitori din Spania şi Italia, care nu vor ajunge la urnele de vot, vor decide următoarele alegeri exact pensionarii despre care vorbeam? Pe unde-o să mai scoatem cămaşa? În problema Kosovo, ne-am trezit noi, care acasă suntem mereu cu fundu-n două luntre, care defilăm cu eternul Răzgândeanu, care ne schimbăm săptămânal taxa de primă înmatriculare, care jucăm pristandaua pe dreapta şi pe stânga ca românul imparţial, care ne reformă m învăţământul anual, în sensul că-l facem tot mai prost, ne-am trezit tocmai noi să spunem niet când aliaţii noştri din NATO şi din Uniunea Europeană spun yes. Şi încă într-o singură voinţă, monolit, cum nu s-a mai întâmplat de pe vremea răposatului. Ca şi când n-am fi auzit pân-acum de regula numărul unu din diplomaţie, „never say never“, ne-am grăbit să folosim cuvinte mari ca „niciodată“, care ne-au ţinut loc de analiză politică şi de simţ al apartenenţei la lumea în care am fost de curând admişi. Bulgarii au fost mai cu minte ca noi şi de data asta, cât le-o fi lor ceafa de groasă. Noi vrem să fim în NATO, dar să nu avem militari în Irak, vrem să fim în Uniunea Europeană, dar să nu se atingă cineva de sistemul nostru economic banditesc, de justiţia noastră legată la ochi, de politica noastră bizantină.
Iar acum, de parcă n-am mai avea alte treburi, ne agităm cu, poate, cea mai mâloasă dintre toate problemele din ultimii ani, problemă la fel de fără capăt pe cât de fără noimă este, anume prezenţa religiei, respectiv a simbolurilor religioase în şcoli. Românul obişnuit habar n-are de Biblie, n-o are-n casă şi n-o citeşte niciodată, nu se duce la biserică decât la botezuri, cununii şi înmormântări, nu-şi bate capul cu problema unei vieţi viitoare, cu vorbe ca „mântuire“ sau „credinţă“, nu face acte de caritate, trăieşte alergând după bani şi divertisment. Nu prea se dă-n vânt după icoane: mai mult îi spun iconiţele de pe ecranul computerului. În schimb, votează Biserica, alături de Armată, în topul încrederii în instituţii, agreează ideea Catedralei Mântuirii Neamului - mare, cât mai mare, în rest s-o facă ei cum ştiu - şi vrea pereţii claselor decoraţi cu icoane, „că oricum nu fac rău nimănui“. Orele de religie sunt bune şi ele, pentru că „învaţă copiii de bine“...
Omul de rând nu-şi pune problema de ce a mai fost nevoie de revoluţia iluministă, care a despărţit statul şi învăţământul de Biserică, dacă tot ne învaţă religia numai lucruri bune. Profund nereligios (cel mult superstiţios), el ţine totuşi la simboluri, la aparenţe ca la nişte insigne identitare, asemănătoare celor naţionale. Paradele, steagurile, stemele, icoanele sunt simbolurile de mucava cu care ne acoperim vidul de identitate. Le etalăm brusc, ca pe nişte culori de avertizare, ca ochii de bufniţă de pe aripile fluturilor, când ne simţim ameninţaţi, apoi ne repliem aripile şi le uităm în cutele lor. Problema prezenţei icoanelor sau a orelor de religie în şcoli nu e doar una a confesiunilor concurente şi, între ele, a ortodoxiei oprimante. Ea ţine de întrebări mult mai adânci şi mai neliniştitoare: cum împăcăm caracterul imperios al religiei cu caracterul dubitativ, relativist al lumii moderne? Cât ne putem adânci în credinţă, rămânând totuşi minţi deschise şi independente? Ce le răspundem copiilor noştri când ne întreabă cine a creat lumea sau cum a apărut omul?
Început de an trist şi fără perspective.