Vladimir Tismăneanu: "Pe 11 martie 1989, un grup de șase veterani ai PCR îi adresa lui Ceaușescu o scrisoare deschisă".
Între ei, doi foști secretari generali ai partidului: Constantin Pârvulescu și Gh. Apostol. M-am ocupat în epocă de acest text, l-am comentat pe larg la BBC, Europa Liberă, Vocea Americii, în revista „Les Temps Modernes” și într-un dialog cu Cornel Dumitrescu în revista „Lumea Liberă Românească” de la New York. Ca istoric al PCR, consider că a fost vorba de o acțiune fracționistă în interiorul partidului, o încercare de a-l sfida pe Ceaușescu și de a avertiza clica din jurul acestuia în legătură cu vântul schimbărilor din blocul sovietic, declanșat de Gorbaciov. Sosise clipa unei schimbări radicale în fruntea partidului, sugerau cei șase. Leniniști convinși, ei continuau să facă elogiul Securității (o instituție, scriau ei, creată pentru a apăra „cuceririle revoluționare ale poporului”) și nu scoteau o vorbă despre autentica disidenţă simbolizată de Doina Cornea, Vasile Paraschiv, Radu Filipescu, Dan Petrescu.
Interviul lui Mircea Dinescu din „Libération” mergea mult mai departe decât propunerile celor șase. Evident, cum nota Dorin Tudoran într-un excepțional editorial din „AGORA”, revista alternativă de cultură care apărea în Statele Unite și era distribuită clandestin în țară, gestul lor era extrem de important mai ales în raport cu percepțiile cancelariilor occidentale privitoare la șansele unor schimbări în România. Ne place sau nu, aceste cancelarii erau mai interesate de acțiunile lui Brucan, Bârlădeanu și Corneliu Mănescu, decât de poeziile contestatare ale Anei Blandiana ori de apelurile unor intelectuali critici. Cei șase nu au fost însă disidenți. Nu-mi pot imagina un disident din epocă precum Havel, Michnik, Geremek, Tudoran, Goma, Haraszti, Cangeopol, Simecka, Jelev scriind favorabil despre misiunea originară a poliției secrete!
Scrisoarea a fost de fapt un program de reforme la vârf, incapabil (de fapt nedoritor) să a rticuleze resurecția societății civile și necesitatea pluralismului politic și economic. Era vorba de o serie de revendicări minimaliste, de o relativă raționalizare intra-sistemică, iar nu de promovarea unei viziuni într-adevăr diferită de linia tradițională a comunismului oligarhic românesc. Nu se atingea nicicum natura paraziticprofitocratică a regimului. Pe de altă parte, nu trebuie subestimat ori p ersiflat gestul celor șase: ei au fost prigoniți, anchetați, ținuți sub arest. Șeful Colegiului Central de Partid era Nicolae Constantin, câine de pază al dictaturii. În Comitetul Politic Executiv, Ceaușescu s-a dezlănțuit cu o ură viscerală, cerând pedepsirea „tră dătorilor” (nu mai puțin isterică a fost Elena Ceaușescu). Nici unul dintre mamelucii din Comitetul Executiv nu a schițat un cât de timid gest de solidaritate cu foștii „tovarăși”.
Pedepsirea fracționiștilor a fost susținută unanim. Silviu Brucan a dovedit atunci curaj, mai ales în timpul brutalei sale anchetări de către șeful Securității, generalul Iulian Vlad. S-a probat că n ici măcar acești birocrați staliniști nu mai puteau suporta capriciile paranoice ale cuplului dictatorial. Slăbiciunea grupului celor șase a fost că nu a reușit să atragă adeziunea unor activiști mai tineri, din cercul nomenklaturiștilor dezamăgiți de Ceaușescu și favorabili perestroikăi. Cornel Onescu, fost ministru de interne, cândva un protejat al lui Ceaușescu, a cochetat cu ideea de a semna, dar a renunțat în ultima clipă (a invocat frica de represiuni împotriva nepoților săi). La fel, generalul de securitate Nicolae Doicaru, fost șef al Direcției de Informații Externe și ministru al turismului, mazilit după rămâ nerea în Occident a generalului Ion Mihai Pacepa în 1978. Simptomatic, deși există informații că a fost contactat, Ion Iliescu nu a avut curajul de a semna Scrisoarea celor șase si a rămas în continuare în umbră, dans la réserve du parti…
În concluzie, a fost vorba de coagularea unui grup fracționist do ritor să-l debarce pe Ceaușescu și să revină la ceea ce ei percepeau drept „normalitatea” epocii Dej. Cu excepția lui Grigore Răceanu (exclus din PMR și arestat după 1958), toți semnatarii fuseseră implicați în fărădelegile perioadei Dej. Să amintesc că, în martie 1989, diplomatul Mircea Răceanu, fiul lui Grigore, era arestat sub acuzația de spionaj (recomand cartea sa „Infern 89”). Membrii grupului nu aveau nici legitimitate, nici credibilitate democratică. În comparație însă cu megalomanul Ceaușescu (Ubuescu, cum i se spunea), probau un oarecare realism și cereau să se pună capăt orgiilor propagandistice și programului de înfometare a populației prin renunțarea la obsesiile acceleriste l e gate de creșterea aberantă a ratei de acumulare. Expresie a disperării Vechii Gărzi a partidului, Scrisoarea celor șase nu a zguduit nici aparatul, nici sistemul. A creat însă un prag de așteptare care avea să conteze în momentul prăbușirii din decembrie 1989. A fost cântecul de lebădă, încercarea ultimă de redobândire a onoarei din partea membrilor de frunte ai ge nerației comuniste culpabilă pentru impunerea unui sistem ilegitim și criminal.