Mircea Cărtărescu: "Tocmai am văzut, cu oarecare întârziere, „Body of Lies”, filmul din 2008 al lui Ridley Scott cu un Leonardo DiCaprio incredibil."
Acest actor, care-ar fi putut rămâne forever frumuşelul din „Titanic”, o răsuflată superproducţie, a decis, împotriva curentului gloriei şi-al banilor, să devină un actor serios, pasionat, complet, un mare actor până la urmă. A jucat în filme de mâna întâi şi de mâna a doua, dar întotdeauna rolul său a făcut filmul. În „Body of Lies”, el e un agent CIA neconvenţional, produs al unei schimbări de strategie a (in)faimoasei agenţii. Evenimentele de la 11 septembrie 2001 şi războiul contra terorismului islamic au pus America în faţa unui mare paradox: în noul tip de război, scuturile antirachetă şi tehnologiile supersofisticate erau depăşite şi, virtual, învinse de un inamic intenţionat primitiv, care renunţase la orice mijloace electronice, care nu avea structuri ierarhice limpezi, care transmitea informaţiile şi ordinele prin viu grai sau prin bileţele, care folosea un sistem de circulaţie a banilor din mână-n mână, în afara conturilor bancare. Şi, mai ales, un adversar dispus la un sacrificiu total, pe care, dac-ar fi fost pus în slujba unei cauze bune, n-am ezita să-l numim eroic.
Pregătită să lupte cu o altă superputere care foloseşte aceleaşi rachete intercontinentale, aceleaşi submarine atomice şi aceleaşi portavioane, America (şi, alături de ea, celelalte democraţii ale lumii) a fost prinsă pe picior greşit de o lume involuată aproape în Epoca de Piatră, oricum în Evul Mediu, dar extraordinar de hotărâtă şi uimitor de inventivă. Singura armă rămasă valabilă contra acestei lumi, în panoplia CIA, era infiltrarea, abordarea terorismului la nivelul străzii şi al relaţiilor de la om la om. O întreagă generaţie de agenţi in filtraţi, cu o cunoaştere adâncă a lumii islamice şi a limbii arabe, a intrat în viespar, riscându-şi în fiecare moment viaţa. Au fost puşi în situaţii în care devenea imposibil să mai discerni binele de rău şi adevărul de minciună. Eroismului fanatic al islamiştilor ce-şi dispreţuiesc viaţa ca să arunce în aer cât mai mulţi inocenţi nu i-a putut fi opus altceva decât tot eroismul, tot omul individual, cu îngrozitoarele slăbiciuni ale unui trup de carne. Trup ce poate fi - şi a fost de nenumărate ori - torturat, mutilat, decapitat, incendiat într-un război jos şi obscur, fără uniforme.
Auzim zilnic despre teroriştii sinucigaşi care, de jur-împrejurul lumii, iau cu ei în moarte zeci şi sute de oameni. Ni se pare că noi suntem feriţi, că totul se petrece undeva, dincolo de sticla ecranului, care ne apără miraculos. E o dulce iluzie.
Tot low-tech, tot „stângaci şi zgomotos”, cum îl definea un oficial, a fost şi atacul cibernetic împotriva a numeroase web site-uri din Statele Unite şi Coreea de Sud, care a avut loc zilele trecute. Deşi, cu excepţia site-urilor Casei Albe şi Pentagonului, care-au rezistat, toate celelalte reţele au fost, ore sau zile întregi, paralizate, beneficiile hackerilor necunoscuţi au fost minime: nu s-au cules informaţii, nu s-au spart coduri. Cum minime, de „epocă de piatră” electronică, au fost şi mijloacele. S-au folosit programe de hacking pe care le au nenumăraţi adolescenţi teribilişti din toată lumea. Metoda a fost de invadare masivă a acestor reţele cu apelări până la supraîncărcarea şi scoaterea lor din uz. Adică o metodă de care i-ar fi ruşine şi unui hacker începător. Totuşi, atacul a dovedit că internetul este extraordinar de vulnerabil, că acest sistem nervos de care depindem din ce în ce mai mult cedează la neurotoxinele unor duşmani rudimentari. Principalul suspect este Coreea de Nord, şi asta spune extrem de mult.
Trecută de mult în rândul statelor teroriste, plasată de Bush pe „axa răului”, această nefericită ţară poate fi, într-a devăr, furunculul în stare să provoace septicemia umanităţii. Fanatismul radicalilor islamici întâlneşte aici un alt tip de fanatism, o altă gândire şi o altă civilizaţie, dar viclenia şi eficienţa lor sunt aceleaşi. Coreea de Nord este în stare să declanşeze un război nuclear şi, cum s-a văzut, tot cu o tehnică primitivă, e în stare să paralizeze informatic un adversar infinit mai complex. În definitiv, scorpionul e una dintre ce le mai primitive animale, ceea ce nu-l face mai puţin redutabil.
Suntem pregătiţi să luptăm cu omul secolului XXI, dar suntem complet dezarmaţi în faţa omului din secolul XV. Aceasta arată că nu tehnologia, ci psihologia este determinantă în conflictele dintre civilizaţii şi ideologii. Noi sperăm să câş tigăm războiul împotriva fanatismului şi violenţei, dar nu avem garanţii că va fi aşa. Nu avem nici măcar ga ranţia că nu ne suntem noi înşine cei mai redutabili duşmani.
Singurul lucru pe care ne putem sprijini, în cele din urmă, este ideea morală. Ea nu ne asigură victoria, dar prin ea avem măcar şansa să trăim sau să murim cu demnitate.