Ce mă exasperează în viaţa publică românească e lipsa de imaginaţie.
Din 1990 nu s-a schimbat nimic. Figurile şi rolurile sunt copiate la indigo, scenariile şi acţiunile se repetă cu o lipsă de originalitate deprimantă. Ori unde te-ai uita, aceeaşi relaţie sclav-stăpân de sclav. Nu ştim, cu nume şi prenume, cine era stăpânul lui Iliescu în decembrie 1989. Dar ştim că fiecare gest al său purta amprenta kaghebismului epocii pereistroikiste. Pe 6 decembrie 2009, românii au aflat că Geoană, candidatul la preşedinţie al PSD, era sluga prea-umilă a lui Vîntu. Luna aprilie 2011 ne-a adus proba irefutabilă că actualul lider al partidului, Ponta, e cârpa de şters pe jos a lui Sebastian Ghiţă. Totul e scârbos de previzibil: urmaşul lui Vîntu devine stăpânul urmaşului lui Geoană.
Reduşi la postura de chibiţi, ne putem doar întreba dacă trecerea de la un geambaş la altul se face pe bază de proces-verbal, ori dacă politicianul e dus de dârlogi şi transferat, scurt, potentatului următor. Ce înţelegem din dialogul de înalt nivel academic dintre Vîntu şi Ghiţă e că sistemul funcţionează în flux continuu: "SG - M-am rugat de ei, le-am adus, i-am zis lu’ Ponta «bă, o f... pe m…, fac 1.2 rating, te duci la televizor! » S-a dus, săracul. Mi-a zis: «mă duc, mă, în p… mea, fac, zic, dau breaking news, fac ce vreţi voi, na, vin eu la televizor»." Nu invocarea mamei lui Ponta şi nici a mădularului de sorginte, fireşte, titulesciană al acestuia şochează. În lumea lor, acesta e nivelul de comunicare in terumană. Propoziţia-cheie este "fac ce vreţi voi", care arată cât de "liber" e Ponta. E uluitor că un şef de partid care bate, asemeni ordonanţei, din călcâie în faţa superiorului continuă să rămână în funcţie, iar pesedeii nu văd în asta nicio problemă. Cum ar putea să vadă, când ei au inventat sistemul?!
Schema e simplă şi efectele devastatoare: patronul de televiziuni pune la dispoziţia politicianului spaţiu de emisiune, iar în schimbul serviciului politicianul îi facilitează acestuia accesul la resurse publice. Amânarea plăţii datoriilor către stat e forma cea mai nevinovată, prin raport cu aranjamentele baroce la care se dedau, braţ la braţ, potentaţii politici şi potentaţii mediatici.
În acest scenariu trucat, politicienii pozează în june neprihănite, deşi tocmai au ieşit din tura de noapte de la bordel. Măcar Antonescu a făcut târgul pe faţă, semnând voios pactul cu diavolul şi punându-şi de bunăvoie lesa sclaviei, devenind complicele cu acte în regulă al lui Felix Voiculescu. Pesedeii se cred mai subtili: ei acţionează pe la spate, pe din dos, convinşi că nu le observă nimeni codiţele de draci. Se prea poate, dar n-au cum să-şi ascundă şi boticul mânjit de urmele aranjamentelor parafate ca între mafioţi.
Acestea sunt faptele, acesta e nivelul de onestitate şi competenţă al indivizilor care se visează la cârma României: nişte slugi care, la prima pocnire din degete, execută fără crâcnire orice ordin, oricât ar fi el de aberant. Slugărnicia lui Ponta ne-a fost dezvăluită, acum, din întâmplare. Dar câte astfel de înţelegeri pe sub masă, între adevăraţii stăpâni şi sclavii lor din politică, vor fi existând? Îi vedem perorând la televizor, la tribuna parlamentului ori în şedinţele de partid, pozând în madone neprihănite, dar în realitate, sunt nişte slugoi dem ni de tot dispreţul. România acestui moment pare copia la indigo a lumii putrefacte descrise cândva de Raymond Chandler: "O lume în care gangsterii pot conduce naţiuni întregi şi aproape conduc oraşe, în care hoteluri, apartamente şi restaurante vestite sunt deţinute de oameni care şi-au câştigat banii de pe urma bordelurilor; unde un judecător care are un beci plin de băuturi de contrabandă poate să trimită la închisoare pe cineva prins cu o sticluţă de jumătate în buzunar, unde primarul oraşului tău a trecut cu vederea crime ca să facă rost de bani, unde nimeni nu umblă în siguranţă pe o străduţă întunecată pentru că legea şi ordinea sunt lucruri despre care vorbim, dar pe care ne abţinem să le punem în practică. O lume unde ziua în amiaza mare poţi fi mar torul unei tâlhării şi, cu toate că ai văzut clar cine a fost făptaşul, te vei face repede nevăzut în mulţime, mai degrabă decât să sufli cuiva o vorbuliţă despre asta, pentru că tâlharul poate avea prieteni cu puşti lungi sau pentru că poliţiştilor s-ar putea să nu le prea placă mărturia ta şi pentru că, oricum, avocatului necinstit care va fi angajat să-l apere i se va permite să te facă, desigur, cu ou şi cu oţet şi să te ponegrească în plină instanţă, în faţa unui juriu format numai din dobitoci unul şi unul, şi asta fără ca judecătorul ales pe criterii politice să intervină altfel decât de ochii lumii."
Sună cunoscut? Cam aici ne aflăm după douăzeci de ani de jaf, minciună şi complicităţi vinovate. Prima carte publicată de Raymond Chandler se numeşte "Somnul de veci", iar capodopera lui e intitulată "Bun rămas pentru vecie". Titluri profetice, nu-i aşa? Rămâne doar să ne hotărâm: ni le aplică ei nouă ori noi lor?